Alina Radu: Moldova – un spital de copii

Marţi seara am vizitat nişte copii la Centrul Mamei şi Copilului. Şi am revenit devastată, cu o ploaie de întrebări pe care nu mai ştiu cui anume să le adresez, ca să primesc răspuns nu pentru ziar, ci pentru aceşti copii şi pentru familiile lor.

Primul copil vizitat este Săndel, un băieţel de doi ani şi jumătate, un scump cu ochii albaştri şi zâmbet cuceritor. Săndel doar zâmbeşte sau plânge, nu şede, nu merge, nu vorbeşte şi nu se joacă. La 2,5 ani el nu ştie că este atât de diferit de semenii săi. Pentru că atunci când s-a născut, mama lui a fost informată că naşterea a fost complicată şi că efortul medicilor s-a soldat cu traume serioase şi acest copil are paralizie cerebrală infantilă.

Mama lui Săndel e o înţeleaptă. Deşi are studii şi o bună experienţă de muncă, şi o profesie care este destul de solicitată acum în Moldova, a lăsat munca şi se zbate ca peştele în plasă să facă totul pentru Săndel. Pentru că e inteligentă – citeşte mult şi află că trauma la naştere nu trebuia să se producă, dacă medicii ar fi fost mai atenţi, iar dacă s-a întâmplat – medicii ar fi trebuit să bată alarma foarte devreme, iar sistemul medical să ofere servicii foarte complexe. Din păcate, mama lui Săndel a aflat prea târziu că este înscrisă la recuperare atât de rar doar pentru că sunt puţine locuri, nu pentru că aşa ar fi indicaţia medicală.

Serile, în curtea Centrului Mamei şi Copilului e plin de cărucioare cu copii cu diverse dizabilităţi. Priveşti aceşti pui de viitor moldovenesc cu mânuţele ţepenite şi ochii aţintiţi în gol, priveşti  mamele lor cu cearcăne de mii de nopţi de nesomn şi te gândeşti imediat la cine a greşit atât de mult şi de ce nu am auzit să fie pedepsit cineva vreodată?

Am lăsat stolul de cărucioare împinse de umbre de mame şi m-am dus la Secţia Hemodializă pentru Copii. Nicoleta, mica martiră  a hemodializei moldoveneşti, s-a schimbat evident. A mai crescut puţin, dar nu asta e schimbarea cea mare. Picioruşele ei subţiri ca nişte rămurele abia mai cară burtica mare, plină cu lichid. Din această cauză plâmânii şi inimioara ei abia încap în cutia toracică şi ea respiră cu teamă. Nicoleta e cea mai eroică pacientă pe care am cunoscut-o vreodată. De la vârsta de 9 ani bate drumul de două ori pe săptămână de la Drochia la Chişinău ca să fie conectată la rinichiul artificial şi să nu acumuleze lichide reziduale în micuţul ei trup.

Cu 5 ani în urmă Nicoleta arăta ca un copil obişnuit, mergea şi la lecţii, se juca, îşi făcea planuri de viitor. După cei 5 ani de hurducături chinuitoare pe traseul Chişinău-Drochia-Chişinău, după cele peste o mie de vizite la hemodializă, Nicoleta a obţinut o anemie profundă şi o ascită, probabil, irecuperabilă. Nu mai merge la şcoală. Nu mai merge nicăieri. Mama ei, în hemodializă şi ea, abia de o împinge în autocar la 5 dimineaţa, cu speranţa că vor supravieţui încă un drum.

Potrivit standardelor medicale, Nicoleta nu trebuia să aibă burta plesnind de lichid. Pentru că la cea mai mică acumulare de lichide medicii trebuiau să bată alarma, să facă hemodialize suplimentare. Nicoleta povesteşte deja de doi ani că nu poate respira din cauza apei de sub diafragmă, ea ştie că nu primeşte nici preparatele medicamentoase prevăzute, dar cui să se plângă, când abia de mai vorbeşte? Moldova are doar câţiva copii în hemodializă, mai puţin de zece, şi o secţie întreagă de hemodializă pediatrică, cu buget de milioane, care îi trimite an de an la cimitir, pe câte unul, după ce îi lasă să acumuleze lichide până devin amfibii.

Există vreo organizaţie care ar monitoriza drepturile pacienţilor? Dar o organizaţie care ar monitoriza drepturile copiilor în contact cu sitemul medical? Nu există.

Tot marţi colegii noştri au vizitat-o pe Lilia, prietena noastră din ultimii 8 ani. Într-o seară, pe când avea 9 ani, venea de la cules cireşe cu mama sa, cu două surori şi un frăţior. Un şofer în stare de ebrietate venea şi el de la iaz, şi cu toată viteza a călcat peste întreaga familie. A supravieţuit doar Lilica, după lungi săptămâni de spital. Singură pe lume fiind, statul a abandonat-o şi nu s-a interesat să îi facă dreptate din 2004 până acum. La insistenţele ZdG a avut loc totuşi un proces judiciar şi şoferul ucigaş a fost obligat să plătească o sumă anume de bani, care i-ar fi ajuns copilei de pâine şi apă, dacă i-ar fi primit vreo dată. Dar, niciun ministru al Justiţiei pe care i-a avut R.Moldova din 2004 până acum nu ne-a putut explica de ce nu se execută decizia instanţei şi de ce e lăsat un copil în sărăcia injustiţiei.

Aceştia sunt copiii de care ne-am ocupat marţea trecută. Miercuri au fost alţii. Azi, probabil, vor fi cazuri noi. Oricum, nu am spus nimic nou. Pentru că nişte copii abandonaţi de sistem sunt o problemă veche, iar de problemele vechi s-au săturat toţi. Sau nu?

Alina Radu, alina.radu@zdg.md

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. vlad

    Citind drama semnata de publicista Alina Radu,mi-am amintit de borboloseala fariseica a ” statalistilor” si incerc sa raspund la o simpla intrebare:POATE OARE EXISTA UN STAT FARA COPII?!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *