Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Mixaj de slogan şi imagine…

Mixaj de slogan şi imagine în arta politică

257-protivÎn lucrările artiştilor vizuali sovietici marginalizaţi din perioada apusului URSS se simte o puternică tendinţă de a folosi componente verbale, de parcă imaginea neînsoţită de text nu mai era suficientă pentru exprimarea ideilor d-lor. Bunăoară, Anatoli Osmolovski, unul dintre cele mai radicale personaje din generaţia nouăzecistă de artişti ruşi, a pus la cale împreună cu grupul «Эти» (din rusă – aceştia, dar e şi un acronim pentru «Exproprierea Teritoriilor Artei») o serie de acţiuni înfăptuite ziua în amiaza mare chiar în inima Moscovei – Piaţa Roşie.

Iată două dintre cele mai provocatoare: plasarea pe Mausoleu, chiar deasupra inscripţiei Lenin, a unei lozinci pe care scria «Împotriva tuturor» şi alcătuirea literelor ruseşti «Х», «У» şi «Й» din corpurile băieţilor din grup pe caldarâmul Pieţei. Ambele acţiuni s-au încheiat cu intervenţia miliţiei moscovite şi arestarea făptaşilor.

Interesul reînnoit pentru combinarea vizualului cu verbalul în obiectele de artă făurite în acea perioadă şi pentru formatul lozincii în genere a fost, probabil, inspirat şi de către fondatorii sotz-artului, Komar şi Melamid, care au început la un moment dat să picteze lozinci în spirit socialist, pe care le semnau cu numele lor şi ieşeau apoi cu ele la demonstraţii. Dat fiind faptul că lozincile păreau suficient de potrivite, oficialii ori nu se prindeau, ori se făceau că nu se prind de ironia ascunsă în ele. În 1993 Osmolovski este curatorul unei expoziţii inaugurate la Minsk şi intitulate «Războiul continuă…». Printre lucrările expuse este şi o lozincă semnată de A. Nikolaev, cred, care zice în rusă: «Comunismul nu poate exista». Sloganul, ca formă de exprimare, se înrădăcinase puternic în subconştientul omului sovietic. Indispensabil propagandei de stat, acesta era observat, practic, peste tot. Nu e de mirare că devenise una dintre jucăriile preferate ale artiştilor tranziţiei.

Osmolovski a încercat să sublinieze această înrădăcinare a sloganelor printr-o acţiune în miezul căreia a plasat trei gheparzi vii (prezentaţi ca şi leoparzi de luptă). Felinele puteau fi urmărite cum se plimbau prin galerie, separate de spectatori printr-o plasă. Lucrarea era intitulată «Leoparzii răzbat în templu». Pe peretele alb din spatele gheparzilor erau agăţate trei portrete: Maiakovski (prieten cu Stalin), Marinetti (prieten cu Mussolini) şi Breton (prieten cu Maiakovski şi Marinetti) – trei scriitori-leoparzi, care au pătruns prădător în cultura universală. Deasupra fiecărei fotografii era câte o placardă – una roşie, una în dungi verticale roş-negre şi una neagră. Lipsa sloganelor l-a făcut, totuşi, pe un reporter prezent la faţa locului să afirme că «tablouri nu au fost».

Foarte recent, tehnica sloganelor a fost preluată şi de unii artişti vestici, precum cei din grupul francez CLAIRE FONTAINE. Zic preluată pentru că, deşi preferă să-şi scrie sloganele în neoane sclipitoare, multe dintre lucrările lor sunt în limba rusă. Iată câteva afirmaţii renumite semnate de ei: «Capitalismul ucide», «GREVĂ», «Distrugerea te întinereşte». Limba rusă a fost parcă special preparată, şlefuită de generaţii de politruci, ca în ea să fie posibilă elaborarea celor mai elegante slogane combative. În alte limbi acestea nu mai au nicio forţă. În Vest, nimănui nu-i mai pasă de retorica revoluţionar-combativă.

«Distrugerea te întinereşte» mi-a adus aminte de cei patru flăcăi cucuieţi de la Liceul „Gh. Asachi”, Sergiu, Tudor, Andrei şi Vitalie, care au îndrăznit să intervină în 2006 în impunătorul panou albastru pe care era scris cu litere vizibile de la o poştă: «Liceul moldo-francez Gh. Asachi», înlocuind «moldo» cu «român» – un caz interesant de «artă politică». Sunt curios ce vor face după ce-şi vor termina studiile. Va alege oare cineva dintre ei calea artelor frumoase sau vor deveni cu toţii activişti politici? În orice caz, numele lor au ajuns deja să fie scrise pe placarde şi fâlfâite deasupra capetelor în timpul unor manifestări stradale, organizate, se pare, în Braşov.

Un caz spectaculos de artă politică, în care au fost combinate elemente de artă vizuală cu modalitatea verbală, îi aparţine taşlicencei Varvara Zingan, care deja de 4 ani vine în faţa Parlamentului cu diverse panouri dens înşirate cu text roşu, în care spune povestea arestării fiului ei şi cere respectarea drepturilor acestuia. Totul însă pare în zadar. Poliţia, desigur, n-o prea place. Iată ce-i relata Varvara Zingan Anastasiei Nani de la ZdG, în iulie 2005 (aici textul integral: www.zdg.md/48/investigatii/): „6 poliţişti mă forţau să urc în automobil. Strigam, ceream ajutor, iar ei mă loveau în picioare. Persoanele pe care le-am rugat să mă ajute, cu toate ca le era frică, le spuneau poliţiştilor să mă lase în pace. După un timp, mi-au dat drumul. Picioarele mele sunt numai răni şi vânătăi. Nu vreau să merg la spital. Nu vreau să le fac probleme, pentru că acesta e serviciul lor. (!) Eu nu sunt nebună. Vreau dreptate…” Se pare că poliţiştii erau însărcinaţi de către superiorii lor să ducă femeia la casa de nebuni. (Şi lui Anatol Mătăsaru i se tot arată cu degetul spre această instituţie. Se pare că zilele astea trebuie să aibă loc o examinare a sa de către o comisie de psihiatri, la cererea procurorilor care se ocupă de cazul dat.)

Panourile lucrate cu atâta migală de dna Zingan pot fi lejer catalogate şi prezentate într-o expoziţie din sălile unui muzeu de artă contemporană. De fapt, pentru forţa înviorătoare cu care a tot animat Chişinăul în ultimii ani, Varvara Zingan merită cu certitudine un premiu special din partea oraşului! Dacă nu, să fie, barem, păzită! Să nu i se mai fure pancardele, precum i s-a întâmplat vara trecută! Consider că lucrările Dumneaei au o valoare artistică mai mare decât, să zicem, copia nr. III chişinăuiană a lupei capitoline, proaspăt instalată în faţa Muzeului Naţional.

Dacă tot ne aflăm la capitolul şterpelirilor, anunţam acum câteva săptămâni instalarea în parcul din centrul oraşului a 13 pancarde albe, pe care erau tipărite cu litere negre definiţii ale artei. Când veni vremea ca pancardele să fie scoase, curatorii evenimentului au descoperit că două dintre ele au dispărut. Cineva a furat sloganele «ALMU ZUPIG OABNWPL WHRF» şi «Arta face realitatea imposibilă». Faptul a fost interpretat oarecum curios de către organizatori: mi-au spus că consideră această pierdere drept o intervenţie artistică! E foarte incitant să crezi că cineva a fost atât de fascinat de aceste două postere, încât nu s-a putut abţine să şi le însuşească! Coţcarii, oricine ar fi fost, s-au implicat cum nu se poate mai direct în proiect! Deşi nimeni nu e supărat, totuşi, dacă cineva deţine informaţii despre aceste două placarde sau doreşte să le returneze organizatorilor, vă rog să ne anunţaţi la redacţie. Informaţiile autentice vor fi recompensate cu abonamente la ZdG.

Teodor AJDER, psiholog