Microbuzul politic lângă trenul deportaţilor

În acest an s-au împlinit 72 de ani de la victoria asupra fascismului şi 76 de ani de la începutul deportărilor staliniste. Ambele regimuri au dus la uciderea a sute de mii de oameni. Oamenii omorâţi prin violenţe în masă, războaie, înfometare, exploatare prin muncă trebuie comemoraţi. Atât victimele fascismului cât şi victimele stalinismului sunt jertfe nevinovate, oameni care au fost omorâţi pentru că nu au plăcut unor lideri politici sau pentru că au nimerit în calea trupelor acestor lideri.

În R. Moldova, în acest an, ziua de 9 mai s-a sărbătorit mai mult decât fastuos. Scena scumpă din PMAN a clocotit de muzică şi dansuri tocmai trei zile, derulându-se concerte cu interpreţi mai scumpi decât scena. Marşurile PCRM şi PDM au însemnat iar investiţii, fiind vorba de zeci de autocare sau microbuze închiriate, mii de tricouri, şepci, alte piese cu însemnele partidelor, distribuite pe gratis. Aşteptăm rapoartele partidelor politice către CEC, ca să înţelegem care a fost suma totală a banilor de partid consumaţi pentru comemorarea victimelor fascismului.

La 13 iunie 2017, ziua în care sunt comemorate victimele deportărilor, în PMAN nu a fost nicio scenă, pe străzi nu au fost mitinguri organizate cu oameni aduşi din sate şi îmbrăcaţi în tricouri de partid. Deja mai bine. Dar e destul de rău.

Partidul Democrat şi-a delegat câţiva membri ai Guvernului şi ai Parlamentului la monumentul deportaţilor din scuarul Gării Feroviare, conduşi de premierul Filip şi preşedintele Candu. Tabloul prezenţei acestora era foarte trist. Doar ei, înde ei, vreo 10 persoane din sistem. Au venit, au plasat nişte buchete de flori, au dat nişte interviuri şi au plecat. ”Regimul a pregătit 1 315 vagoane şi lăsa oamenilor doar 15 minute să adune lucrurile şi să-şi ia rămas bun de la cei apropiaţi”, ar fi spus Andrian Candu, citat de serviciul de presă al Parlamentului. E o cifră enormă. Şi? Unde au fost deportaţii, să fie priviţi în ochi, să fie întrebaţi cum li se pare legislaţia cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice?

”Premierul Pavel Filip a declarat că această zi trimite cu gândul la citatul unui filozof, care spunea că dacă nu ai memoria istoriei, rişti să o repeţi”, se spune în comunicatul de presă al Guvernului. Exact, trimis cu gândul după citat, premierul nu a întâlnit şi deportaţii. De ce nu s-a întâlnit cu ei? Să afle cum, la 70 de ani de la acele evenimente, încă mai luptă să îşi redobândească averile, casele, bunurile sechestrate, dar mai ales – să scape de stigma de duşman al poporului.

Igor Dodon nu s-a cheltuit nici măcar cu o floare. Niciun comunicat, niciun citat, nicio declaraţie pe pagina Preşedinţiei. A doua zi a înmânat un şir de distincţii de stat. Nu, nu victimelor deportărilor. Nici eroilor deportărilor. ”Igor Dodon a decorat un grup de participanţi la lichidarea consecinţelor catastrofei de la Cernobîl cu Ordinul „Credinţă Patriei” şi Medalia „Meritul Civic”. De asemenea, unui grup de cetăţeni care au luptat în războiul din Afganistan le-a fost înmânată Medalia „Meritul Civic”, se spune în comunicatul Preşedinţiei. Cei care au participat la lichidarea catastrofei de la Cernobîl, dar şi tinerii care au luptat în Afganistan sunt, negreşit, nişte victime ale sistemului, care au fost trimise să îşi vadă moartea cu ochii, fără să fie întrebate dacă vor asta.

Dar zecile de mii de deportaţi, care au construit cu mâinile lor sute de kilometri de căi ferate prin toată Siberia, care au săpat mii de kilometri de reţele de canalizare prin zeci de oraşe ale Rusiei, care au scos mii şi mii de tone de cărbune prin ocnele sovietice, care au desţelenit mii de hectare de terenuri agricole, cine sunt? Deportaţii care au construit, prin muncă silnică, sate, oraşe, infrastructură în toată Rusia, ei nu sunt eroi, tovarăşe Igor Dodon? Ei au fost martirii Uniunii Sovietice, mulţi dintre ei nu au mai revenit în Moldova niciodată, nici morţi, nici vii, de mulţi dintre ei nu au mai ştiut familiile nimic şi nu se ştie dacă nepoţii sau strănepoţii vor afla.

Cu câţiva ani în urmă, am mers la Kazan, Rusia, să căutăm urmele primilor deportaţi. Îl căutam, în special, pe Ioan Bâtcă, un artist şi activist din Basarabia interbelică. Nu i-am găsit urmele, dar am găsit o listă mare de basarabeni deportaţi şi omorâţi acolo, numele cărora nu se regăsesc în arhivele de la Chişinău. Zilele trecute, mi-a scris un tânăr, Sergiu Cristescu, care consideră că prin documentarul ZdG şi-a regăsit bunelul, la 76 de ani de la tragedie. De ce oare politicienii care plătesc autobuze pentru a aduce oamenii să aplaude la întruniri politice deşarte nu organizează un tren pe gratis pentru nepoţii deportaţilor, să îşi viziteze măcar o dată buneii prin Siberii de gheaţă?


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *