Meteoriţii lui Moş Vasile
„Nu trebui sî staţ aişi, da sî merjiţi şi sî-i apucaţi di gât pe tăti râsurili di comunişti”. Aşa l-am cunoscut pe nea’ Vasile. Vinerea trecută. În grădina publică „Ştefan cel Mare”. Un bătrânel înţelept şi vesel. După ce i-am explicat că-s jurnalistă şi nu participantă la acţiunea la care venise şi el, după cum credea, a început să-şi plângă of-ul. „Trebui sî faşiţi şeva şi sî luaţi din mâinile comuniştilor Moldova 1. Iaca, noua conduşiri nu sî gândeşti oari la asta?”, a început moşul discuţia. Deşi fără studii în jurnalism, omul explica destul de clar că, la televiziunea publică, ar trebui să vorbească toţi, în mod egal, nu doar „unii”. După câteva minute, am aflat că singura sursă de informare a bătrânelului este radioul, pentru că nu vede decât de foarte aproape şi nu se uită nici la televizor, nici ziare nu poate citi. Necazul lui e că, prin intermediul televiziunii, sunt „prostiţi” oamenii de la ţară, care nu au alte surse de informare.
„Am făcut patru clasî la români şi nişiodată nu m-am dat cu comuniştii. Am fost chemat în partid di câtiva ori, da eu tot spunem că nu-s prigătit. Pentru că nu avem carnet, n-am prinit medalia de erou al munşii, pe care trebuia să ni-o de. Frate-miu ave şăpti clasî la români, da s-o dat în comunişti, că altfel nu-l făşeu brigadir. Şi amu-i comunist. Ne-mpăcăm ca mâţa cu şioarişili”, spune zâmbind moşul. Fratele său trăieşte la ţară şi se întâlnesc destul de rar, dar şi atunci se ceartă de la politică. Când discuţia ajunge la limită, fratele mai mic începe a cânta „Când era să moară Ştefan…” şi fratele mai mare cedează, cântă şi el, îşi aminteşte bătrânul, iar ochii i se umezesc şi pauza dintre cuvinte devine tot mai lungă. „În suflet, de fapt, nu-i comunist”, conchide el.
Moş Vasile, întreaga viaţă a lucrat şofer. De mult e la pensie. Acum, este singur şi tot timpul vine în grădina publică, mai rar în perioada rece a anului. De obicei, stă pe o bancă de pe aleea din spatele monumentului lui Ştefan cel Mare. De la radio află ce evenimente culturale urmează a fi şi participă cam la toate. O dată în lună poate merge gratis la cinematograf şi nu ratează această ocazie. Cam aşa îşi trăieşte bătrânul timpul, în aşteptarea „sfârşitului”, cum zice el.
La despărţire, a scos din buzunar două ciocolate „Meteorit”, mi le-a îndesit în palmă şi nici nu a vrut să audă vreun refuz. I-am mulţumit şi i-am spus că-mi pare bine să-l cunosc, la care el mi-a sugerat că dacă doresc să mai stăm la vorbă, îl găsesc oricând, „aişi pi scaun”. Moşul s-a aşezat pe o bancă, iar eu am luat-o din loc, gândindu-mă ce s-ar întâmpla, dacă ar fi posibil să ajungă „meteoriţii” moşului la televiziunea din dealul Schinoasei.
Tatiana Eţco tatianaetco.zdg@gmail.com
