Mentalitatea de 40000 de euro
Urmăresc efortul instituţiilor internaţionale pentru democratizarea R. Moldova. Şi deseori constat că exponenţii UE, SUA sau ONU doresc mai mult combaterea corupţiei sau eradicarea sărăciei decât noi înşine. Şi pierdem din cauza asta nu doar încredere, ci şi bani. Şi nu doar bani, ci şi vieţi omeneşti.
Moldova primeşte an de an milioane de lei pentru combaterea tuberculozei. Şi an de an oamenii mor de TBC. Şi aceştia mor ducând cu ei o investiţie de cel puţin 40000 de euro de căciulă.
Atâta costă tratamentul unui bolnav de tuberculoză. Nu pun la îndoială faptul că această investiţie este necesară. Un bolnav de TBC tratat înseamnă mult mai mult decât o viaţă salvată, înseamnă mult mai mult decât o familie fericită. Un caz de TBC tratat înseamnă neinfectarea altor oameni, inclusiv copii, care la rândul lor nu vor infecta pe alţii.
Moldova are în prezent vreo 6000 de bolnavi de TBC. Şi are tot sprijinul financiar al comunităţii internaţionale pentru tratamentul complet gratuit al acestora. De ce totuşi nu am terminat cu TBC?
Aflu marţi de la Nicola Harrington-Buhay, şefa ONU în Moldova, că are o îngrijorare şi se gândeşte la noi metode de implicare a agenţiilor ONU în tratamentul TBC în Moldova. Adică faptul că Fondul Global de combatere a tuberculozei transferă R. Moldova toate sumele necesare pentru tratamentul TBC nu e suficient. Comunitatea internaţională a înţeles cu multă tristeţe că nu toţi bolnavii de TBC vor să se trateze, chiar dacă li se dau pastilele în mână. Unii se tratează insuficient, incomplet, şi dezvoltă astfel forma cea mai gravă de tuberculoză – forma rezistentă la medicamente. Această formă nu mai poate fi tratată nici cu toţi banii ONU.
Acum oficialii ONU se gândesc la ce şi cum ar face să îi convingă pe pacienţii de TBC să accepte tratamentul de 40000 de euro şi să respecte prescripţiile medicale până la final. S-a ajuns la concluzia că persoanelor cu TBC le va fi oferit câte un aparat de telefon mobil, la care vor fi trimise SMS-uri la fiecare oră la care trebuie să-şi ia medicamentele. Deci ceva de genul: “Vă rugăm să luaţi medicamentul gratuit ca să vă salvaţi viaţa Dvs. şi a celor din jur! Dacă întrerupeţi azi tratamentul, mâine aceste medicamente nu vor fi eficiente!”
Dacă n-ar exista acest suport financiar al comunităţii internaţionale pentru tratamentul TBC, cred că am fi ajuns de mult să ne scuipăm plâmânii pe jos. Dar dacă există, am impresia că scuipăm în acest ajutor. Totul e să scuipăm în ceea ce ne-ar salva.
Nicola Harrington-Buhay, coordonatoarea-rezidentă ONU, se află în R. Moldova de un an şi jumătate. Orice diplomat străin vine în Moldova pe un termen limitat de 4-5 ani. Ea ştie că peste 2-3 ani va pleca de aici. Dar a insistat să înveţe limba română, ca să înţeleagă mai bine ce se întâmplă aici. Şi acum vorbeşte fluent cu localnicii. A zis că prima frază învăţată în română a fost “schimbarea mentalităţii”. Şi deseori face calcule şi constată că “schimbarea de mentalităţi” în Republica Moldova costă. Şi costurile sunt plătite de comunitatea internaţională, zic eu.
O mică schimbare de mentalitate ar fi să respectăm efortul financiar al comunităţii străine şi să nu-l scuipăm, să nu-l furăm, ci să-l utilizăm pentru binele nostru. Asta ar însemna ca bolnavii de TBC să îşi ia tratamentul la timp şi exhaustiv, ca familia şi vecinii să îi ajute sau să îi determine să facă tratament, ca medicii să îi încurajeze, şi nu să îi descurajeze. Să facem şi noi ceva ca oamenii în care s-au investit 40000 de euro din donaţii să nu se omoare şi să nu omoare pe alţii.
