Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Măcelarii AIE

Măcelarii AIE

Marţi-seară trei cetăţeni moldoveni se întorceau de la muncă din Polonia. Erau abătuţi şi obosiţi. Nu doar pentru că drumul cu autocarul din Polonia este lung şi istovitor, durează aproape 24 de ore şi include toate gropile posibile de pe şoselele neeuropene din Ucraina şi Moldova. Ci şi pentru că se întorceau, sau mai bine zis fugeau, de la un loc de muncă silnică şi prost plătită. Au lucrat ca măcelari, au tăiat animale câte 10—14 ore pe zi. Loviturile de topor le sunau ca un ecou în minte la fiecare hurducătură de autobuz.

Marţi-seară ei intrau în patria lor, R. Moldova, flămânzi şi necăjiţi, dar cu un dram de speranţă – că acasă, în patrie, îşi pot găsi un rost, ca să nu mai pribegească.

De cum au trecut vama Briceni, difuzorul din autocar a început a vorbi în limba lor. Erau primele ştiri pe care le auzeau pe viu după luni de absenţă. Prima lor ştire a fost că liderii Alianţei de Integrare Europeană nu mai comunică între ei şi că vor ţine miercuri briefinguri de presă separate. Apoi au urmat comentariile, şi comentatorii au spus că Alianţa a picat, a crăpat, s-a stricat şi nu poate fi refăcută.

Cei trei muncitori au înţeles că cei trei lideri politici erau preocupaţi marţi de relaţiile dintre ei, şi nu de relaţiile cu poporul. În urechi le sunau loviturile de topor atât de tare, încât începuseră să îi doară din senin bătăturile din palme. Simţeau că parcă un măcelar nevăzut le căsăpeşte visele, dorinţele, viitorul.

Când au ajuns pe la Edineţ, membrii grupului au început a regreta că s-au întors acasă. Munca grea la disecat porci nu le mai părea atât de grea. Ce vor face ei în Moldova? Unde vor găsi de muncă? Cine se gândeşte la nevoile lor acasă? Au rămas totuşi în autocar, ascultând radioul. Postul de radio transmitea ceva muzică. Era tocmai “Moldovenii s-au născut”. S-au gândit la ei, că s-au născut moldoveni, şi la copiii lor – care îi aşteaptă. Apoi s-au gândit la consătenii lor rămaşi în Polonia, la măcelăria din Poznan. Unii dintre ei lucrau şi câte 20 de ore pe zi. Doar ca să facă un ban în plus. După 20 de ore arătau ca după cutremur – abia de se ţineau pe picioare.

Cei trei migranţi aveau contractul semnat până în vară, dar au fugit. Munca era prea grea şi salariul de 400 de euro li s-a părut prea mic ca să reuşească să adune de casă, masă, de cele necesare pentru creşterea copiilor.

Priveau prin geam. Satele moldoveneşti li se păreau mai sărăcite, mai pustii. Poate e din cauza vremii, a lunii februarie, s-au gândit. Autocarul sălta mereu prin gropi şi ei se simţeau trântiţi de geamuri ca nişte leşuri de animale la măcelărie. Când să îşi facă şi ei un rost, ca să nu se mai simtă mereu vulnerabili în faţa sărăciei, ca nişte animale la abator? Când să poată munci acasă, ca să nu mai umble prin lumea mare fără să cunoască limba şi condiţiile altor state? Când să fie şi ei siguri că sunt împreună cu soţia şi copiii şi că îi petrec la şcoală şi îi întâmpină seara lângă un cămin cald?

În Polonia nu era să fie atât de rău dacă ar fi fost polonezi. Căci muncitorii polonezi aveau altfel de contracte, cu salarii mai mari şi condiţii mai bune. Pentru asta au respectat ţara-gazdă. S-au gândit că oricum vor rămâne acasă, vor încerca să muncească ceva, să schimbe ceva, vor creşte, vor face să se simtă bine la ei acasă. Şi poate lucrurile se vor schimba şi pentru copiii lor.

Din oră în oră, radioul din autocar transmitea ştirile. Erau ştiri în exclusivitate despre cei trei lideri politici, nimic absolut despre oameni ca cei trei muncitori migranţi. La un moment dat, a sunat mobilul unui pasager. Îl suna soţia şi îl întreba unde este. “În autobuzul Cernăuţi – Odesa. Degrabă ajung. Să nu cobor? Să merg mai departe? Să mă duc la Odesa?”

Alina Radu, alina.radu@zdg.md