M. Lupu, între Moscova, Bruxelles şi Chişinău
Mare agitaţie în jurul R. Moldova. Pe toate coridoarele politice ale lumii. Delegaţii peste delegaţii la Chişinău şi vizite peste vizite ale oficialilor moldoveni în străinătate. O dinamică a relaţiilor şi intereselor, pe care R. Moldova nu a cunoscut-o niciodată de la începuturile sale suverane. Şi, cu toate acestea, Chişinăul continuă să rămână cu o problemă în dilemă: alegerea preşedintelui.
Nu dovedise săptămâna trecută «ex»-ul V. Voronin să revină de la Moscova că, pe loc «cald», tot la Moscova, pleca şi singurul pretendent la succesiune, M. Lupu. Fără să ne spună prea multe despre întâlnirile sale din capitala Rusiei, Lupu ne anunţa că este aşteptat deja într-o vizită la Bruxelles, iar premierul V. Filat făcea publică agenda altor două vizite apropiate în străinătate, mai întâi o întrevedere cu Traian Băsescu la Bucureşti, după care alta, cu Vladimir Putin, la Ialta.
Să nu uităm aici şi de alte două vizite anterioare la Bruxelles ale prim-ministrului Filat şi a preşedintelui Parlamentului, preşedinte ad-interim al R. Moldova, M. Ghimpu (ca să nu mai trecem în revistă agenda vicepremierului Iu. Leancă, ministrul Externelor şi Integrării Europene). Toată această intensitate de vizite şi întrevederi, care se ţin lanţ după investirea în funcţie a noii guvernări, nu sunt decât un argument în plus că R. Moldova a intrat într-un alt circuit de relaţii cu lumea şi este pe o altă orbită politică a vremii. Şi nu după 29 iulie, aşa după cum se ambiţionează să creadă în partidul comuniştilor doar Tcaiuk. Ci după 5 aprilie, atunci când comuniştii au sfidat certitudinea ceasului în care trebuiau să-şi anunţe plecarea. A urmat 7 aprilie. Iar între 5-7 aprilie şi 29 iulie preşedinţii SUA şi Rusiei, Obama şi Medvedev, partajau la Moscova influenţele în spaţiul post-sovietic. Greu de spus câtă greutate şi-a prevalat Moscova în cazul R. Moldova (despre partajarea influenţelor în Europa postbelică s-a ştiut abia după căderea URSS), dar, oricum, rămâne evident că ponderea influenţei nu mai e de partea Rusiei. De ajuns să remarcăm din semnalele mai proaspete abordarea, deloc întâmplătoare, a subiectului R. Moldova de către vicepreşedintele american Jeo Biden în vizita sa recentă de la Bucureşti, dar şi agiotajul Kievului din ultima vreme în jurul Tratatului de frontieră cu R. Moldova.
Vizita lui Voronin la Moscova i-a dezarmat total pe comunişti. Afirmaţiile lui Tcaciuk «Moscova nu e singura capitală cu care am putea negocia, mai este şi Bruxelles-ul» vorbeşte de la sine. În problema alegerii preşedintelui, comuniştii rămân ca şi până acum, ambigui şi scindaţi. Partida lui Tcaciuk zice «nu», partida lui Ţurcan spune «da». De fapt, problema preşedintelui s-a cam uzat după ce Alianţa a găsit cele câteva soluţii de rezervă pentru cel puţin un an înainte. Întrebarea «Vom avea sau nu preşedinte?» a devenit atât de uzuală şi obositoare pentru lume, încât ai senzaţia că aceasta refuză să mai perceapă lipsa preşedintelui ca pe o strictă necesitate. Nu e o problemă lipsa preşedintelui. O problemă pentru R. Moldova ar fi o criză de guvern, sau una parlamentară. Dar lipsa unui preşedinte – funcţie mai mult simbolică în cazul unui regim parlamentar de guvernare, pare să fie luată prea în serios, în situaţia în care lucrurile s-au blocat şi s-ar putea să rămână blocate pe termen mai lung decât 10 noiembrie, sau 10 decembrie.
Perspectiva? Ar putea fi două. Prima: M. Lupu la preşedinţie, fapt care, după vizita sa la Moscova, trebuie să înţelegem că nu deranjază Kremlinul. Şi, de fapt, de ce l-ar deranja? În cazul R. Moldova, Kremlinul nu-şi doreşte acum decât trei lucruri importante, pentru care vrea garanţii: neutralitatea militară a R. Moldova şi, deci, neaderarea la NATO, prezenţa în CSI şi neadmiterea Unirii cu România. Poate Lupu şi PD garanta aceste condiţii? Cred că nimeni nu pune la îndoială acest fapt, nici la Moscova şi nici la Chişinău. Şi atunci, de ce nu Lupu preşedinte? Doar pentru că nu place lui Tcaciuk, Voronin şi nu a plăcut, acum trei-patru luni, lui Ţurcan?
Cea de-a doua perspectivă ar fi, în cazul nealegerii preşedintelui, anunţarea anticipatelor. Până în primăvara- 2010, Parlamentul organizează un referendum în problema alegerii preşedintelui prin vot universal (dacă comuniştii se vor opune modificării Constituţiei) se vor organiza alegeri, iar după alegerea preşedintelui, anticipatele vor decade de la sine. Între timp, AIE va face o evaluare a actului guvernării pe perioada 2001-2010, cu iniţierea câtorva dosare spectaculoase, după care va urma scoaterea PCRM în afara legii, lucru care, de altfel, poate fi posibil chiar şi în urma investigaţiilor legate de evenimentele din 7 aprilie.
Petru Grozavu petru.grozavu.zdg@gmail.com
