ALINA RADU: Loviţi de tren în plină viteză

Tragedia politică a culminat săptămâna aceasta cu un refren care denotă clar realitatea dură din culisele partidelor. Refrenele de genul “te-am făcut general”, “te-am făcut ministru”, “ţi-am luat cercei”, preluate şi repostate la nesfârşit de presă, ne-au convins definitiv că în partide e încă vie tradiţia brejnevistă de a împărţi funcţii politice şi bunuri de stat după bunul plac al liderului politic, prezumând că recipientul nu merită aceste bunuri pentru performanţe profesionale, ci pentru a fi şantajabil şi bun de servitute pe toată viaţa. Dezvăluirile par oribile, nu şi şocante.

N-am auzit aşa istorii doar din gura liderului PL, Mihai Ghimpu. În 8 ani de guvernare comunistă, şi Vladimir Voronin împărţea fotolii, apoi le răsturna, scotea lenjeria de pe bieţii funcţionari şi o afişa public. Câte istorii am tot auzit şi văzut despre “aranjatul” oamenilor în funcţii prestigioase, repartizarea funcţiilor pe criterii politice, de apartenenţă la servicii secrete, despre servitute, cap plecat, bunuri, uzine, fabrici, cartiere din Chişinău împărţite aşa cum a decis “papa”. Aşa s-au împărţit şi funcţiile-cheie în justiţie.

Cu câţiva ani în urmă am scris câteva articole despre cumetrismul de la Institutul Naţional de Justiţie, unde mama, fiica, finii şi cumetrii împărţeau funcţii, diplome, pe alocuri şi palme celor comozi sau incomozi.

Aşa ajungeau oamenii să devină procurori, judecători, avocaţi, anchetatori – în virtutea unor interese şi promovări pe principii de rudenie sau în baza culorii ochilor şi a rujului de buze. Astfel, sistemul de drept, ca unul în care există riscul cel mai mare al coruptibilităţii, a ajuns să fie înţesat cu vânzători de decizii judiciare.

În aprilie 2009 am crezut că schimbarea a început şi va avea şi un capăt. Sistemul îndobitocit, în care nonvalorile “vindeau” funcţii publice, părea să se fi răsturnat. Chiar dacă tinerii au fost torturaţi, mutilaţi şi nenorociţi atunci, am zis că poate a fost un rău necesar, ca să avem de la ce porni reformele.

Marţi, după 4 ani de umblătură prin instanţe, Sergiu Creţu, unul dintre tinerii care au ieşit de la poliţie cu oase rupte, şi-a încheiat epopeea de căutare a justiţiei. Judecătorii au hotărât că poliţistul pe care îl acuză Sergiu de tortură nu l-a torturat. Şi în general, în 4 ani nu a fost găsit nimeni vinovat de torturarea lui Sergiu. Chiar dacă a avut oase sfărâmate, toţi poliţiştii care l-au bătut, maltratat şi l-au torturat sunt liberi, calmi şi muncesc în sistem.

“Credeam că fizic şi psihic m-am acomodat situaţiilor triste şi ruşinoase din sistemul nostru judecătoresc, dar am greşit. Mă simt de parcă m-a lovit un tren în plină viteză, şi de fapt cred că Sergiu se simte la fel. A mers locomotiva sistemului nostru judecătoresc peste viaţa, visele, speranţele tinerilor noştri”, scria marţi avocata Natalia Moloşag pe una dintre reţelele de socializare. În paralel, mai mulţi jurnalişti îl felicitau pe poliţistul care a ieşit basma curată.

Încercând să înţeleg de ce funcţionează aşa sistemul, găsesc pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie textul Convenţiei ONU împotriva torturii, din care citez: “Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, atunci cînd o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice”, este calificat ca un caz de tortură, pentru care statul “va veghea ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din punctul de vedere al dreptului penal. Se va proceda la fel în privinţa tentativei de a practica tortura sau orice act săvîrşit de oricare persoană şi care ar constitui complicitate sau participare la tortură. Fiecare stat parte va sancţiona aceste infracţiuni cu pedepse corespunzătoare, ţinînd seama de gravitatea lor.”

Dacă oficialii europeni ar putea coborî la nivelul unor politicieni din R. Moldova, ce frumos ar suna refrenul “Ţi-am dat convenţii, legi şi bani, unde ţi-i justiţia şi transparenţa?”.