Jurnaliştii la recepţia patronilor
Zilele trecute am avut din nou marea plăcere să particip la lucrările Comisiei pentru politici în mass-media, la Viena. Comisia a fost creată în 1990 de către fostul preşedinte al SUA, pentru a încuraja dezvoltarea democratică a presei. Politicile elaborate erau nu doar pentru SUA, ci mai ales în sprijinul presei din noile state independente care începuseră să apară pe hartă după căderea cortinei sovietice.
Timp de peste 20 de ani directori şi lideri de instituţii mass-media din Europa de Est s-au întrunit împreună cu editori europeni şi americani şi au tot discutat noile tendinţe în presă şi standardele necesare. În ultimii 6 ani am fost parte a acestei structuri. Nu a existat o problemă în presă, ca să nu fie abordată: cum se comportă reporterii în război, cum se fac manipulările în presă, cum ne comportăm cu Wikileaks. Am urmărit, an de an, pe aceşti guru ai jurnalismului modern, care răguşeau explicând că le pasă, că vor o presă etică, morală, corectă, în interes public. La final de şedinţă, se elabora de fiecare dată un set de recomandări pentru presă.
Revenită la Chişinău, aud iar că R. Moldova e cam la etapa anului 1990. Sau 1995. Când presă avem deja, dar norme – mai puţine. Deşi suntem în 2012, nu se ştie cine sunt proprietarii celor mai “bogate” instituţii de presă din Moldova, cine le dă banii, de ce, uneori, nu e clar cum au preluat licenţele de emisie, de ce au în acte scrise nişte proprietari, dar în Parlament se vorbeşte de alţii, cum îşi plătesc taxele şi dacă le plătesc, de ce îşi ţin secretele creării prin companii off-shore, ce relaţii au cu Belize sau Noua Zeelandă, ce legături au cu dealerii globali de armament.
De aici rămân fără răspuns întrebările privind relaţiile clientelare ale acestor instituţii media cu unii oameni politici, când vezi la un anume canal că “strălucesc” anume politicieni, iar oponenţii acestora nu se mai pot spăla după împachetări corporale cu ouă şi oţet, făcute în direct de aceleaşi instituţii.
Marţi, Centrul pentru Jurnalism Independent a lansat un studiu privind proprietăţile în mass-media din Moldova. Cei care trebuiau să se intereseze de acest eveniment nu s-au interesat. Nu au venit la conferinţă şi nu au spus nimic în presa lor despre transparenţa proprietarilor de media + nici marţi, nici miercuri, nici luna trecută, niciodată de la înfiinţare.
La Comisia de la Viena s-a discutat fervent în acest an despre favorurile pe care le-ar putea accepta reporterii de la un om politic. Nu e vorba de apartamente, maşini, călătorii sau alte bunuri de valoare. Un prânz oferit de un politician poate deja să compromită echidistanţa reporterului. Aşa zic greii, de la BBC, NYTimes etc.
La Chişinău e altfel. Politicienii le dau reporterilor locuri de muncă, salarii, echipamente, antrenamente, complimente. Şi ei sunt trataţi aşijderea cu complimente, masaj televizat, mângâieri în direct.
Nu pot spune că media nu e deloc transparentă, căci în cazul presei cu proprietari intransparenţi reporterii sunt absolut previzibili, ştii deja pe cine vor trata cu respect şi pe cine vor critica. Totuşi, există o înţelegere de cartel, şi politicienii nu îşi vor ataca reciproc reporterii. Există altă media care poate “fi făcută cârpă în 5 secunde”, chiar de la tribuna Parlamentului. O media care nu are stăpân politic. Şi nici oligarh. În acest caz e simplu. Te foloseşti de mandatul de deputat sau şef de Parlament şi ataci reporterii. Pentru că ştii: aceşti jurnalişti nu au un alt stăpân decât adevărul, şi din Parlament adevărul se vede sexy, doar atunci când e cu capul spart.
Alina Radu, alina.radu@zdg.md
