Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Alina Radu: Jurnalişti pe drumuri

Alina Radu: Jurnalişti pe drumuri

„Mizez pe oameni, pentru că ştiu că oamenii m-au ajutat”
Larry King, 76 de ani, are 60 de ani lucraţi în presă,
25 de ani la CNN, unde a produs 40000 de interviuri
cu cele mai importante personalităţi ale lumii.

Zilele trecute au fost consemnaţi 20 de ani de „Mesager”, şi reîntâlnirea cu foştii mei colegi la „Moldova 1”, cu care am împărţit aceeaşi cameră video şi aceeaşi bucată de pâine jurnalistică începând cu frumosul an 1989, m-a făcut să privesc înapoi.

Unii au plecat în Lumea Celor Drepţi, unii – în alte meserii, unii – din ţară, unii însă – au plecat din deontologie, din adevăr, din libertate, dar rămânând în mod criminal în jurnalism. Am vorbit despre toţi, despre toate, ne-am amintit anii fantastici ai Mesagerului din 1990, 1991, 1992, am vorbit despre cei 20 de ani care au urmat.

O întâmplare, totuşi, nu am povestit-o nici la această reuniune redacţională, nici oriunde în alte părţi în public. Îmi permit să o spun acum, pentru că copiii noştri sunt mari şi pentru că familiile ne cunosc prea bine şi ne vor înţelege.

Era iarna lui 1996. Plecasem de la un post privat de televiziune, din cauza presiunilor politice. Aneta Grosu, Nina Şerban şi apoi eu. Am ieşit şi ne-am pomenit în stradă. Aveam copii mici acasă şi eram afară, având în faţă două oportunităţi: sau revenim la muncă ca să spunem minciuni de la ecran, sau rămânem şomere. Am ales minciuna, dar nu pe cea televizată. Am ales să ne minţim familiile că muncim, că avem salarii şi că totul e bine.

În fiecare dimineaţă ieşeam din casă şi mergeam ca la serviciu la o intersecţie de stradă, unde ne întâlneam toate trei. Răspântia fizică se suprapunea pe cea morală: unde să ne angajăm ca să spunem ce gândim? Unicele două posturi TV care existau atunci în Moldova nu ne-ar fi primit, căci ne alungaseră deja.

Ne rămânea presa scrisă. Am luat atunci de la un capăt birourile din Casa Presei. Am primit şi refuzuri imediate gen „Bombe atomice la lucru nu primim”, dar şi oferte drăguţe: un ceai, o salată de post, un cuvânt bun, nu şi un loc de muncă.

Seara, reveneam acasă cu o mască a fericirii pe faţă şi cu răspunsul pregătit la întrebarea „De ce nu te-am văzut azi la ştiri?”. Povesteam despre montaj, redactare, deplasare, defecţiune. Nu spuneam despre minciună, pentru că nu eram la prima plecare din serviciu şi nu mai puteam mâhni oamenii dragi.

A doua zi revenam la colţul străzii. Era iarnă, ger, eram şomere, dar nu am regretat nimic. Pentru că şomajul cela a fost frumos, cu o împlinire morală pe care nu poate să o acopere niciun salariu, oricât de mare ar fi. Era setea de libertate profesională. Acea căutare a libertăţii s-a întins cam mult, poate chiar până azi, dar ştiu sigur că de la acea intersecţie am pornit, cu mulţi jurnalişti, pe calea presei libere.

Mulţumesc colegilor de la Mesagerul 1990 care şi-au menţinut echilibrul deontoligic şi libertatea de expresie, chiar dacă au îndurat multe „ierni la colţ de stradă”; mulţumesc, Aneta şi Nina, pentru că am fost împreună; mulţumesc familiei mele şi familiilor colegelor mele pentru că ne-au susţinut şi ne-au acceptat şomajul; mulţumesc, Ion Bătrânu, pentru ceaiuri şi înţelegere; mulţumesc surselor care ne întâlneau pe strada şomajului, ne recunoşteau şi ne încurajau cum puteau; mulţumesc şi celor care au contribuit la plecarea noastră, căci ceea ce a urmat a meritat să fie trăit.

Alina Radu,
alinaradu.zdg@gmail.com