Jocul cu armele
Actualmente, putem observa două tendinţe diametral opuse. Pe de o parte, ţări ca Federaţia Rusă îşi triplează bugetul militar. Ne amintim că în februarie anul trecut şi Republica Moldova s-a alăturat ţărilor mai mari, prin aprobarea de către Parlament (în primă lectură) a procurării unui număr de opt elicoptere şi opt avioane de luptă. Pe de altă parte, suntem influenţaţi prin campanii mediatice şi politice direcţionate spre privarea cetăţenilor americani de dreptul lor constituţional de portarmă. De remarcat că mass-media internaţionale şi politicile externe, inclusiv cele din Rusia şi China, au îndemnat poporul american să consimtă la dezarmarea sa. Motivul este ocurenţa unor masacre recente, ultimul într-o şcoală din Connecticut.
Ciudat este că cei care strigă cel mai tare pentru abolirea dreptului de folosire a armelor de către cetăţeni iau apă în gură când este vorba despre victimele armelor în alte contexte. Acest fapt e vizibil inclusiv în cazul copiilor omorâţi de armate “oficiale” sau de firme private care luptă pentru diferite state în mediul oriental, sau care sunt ucişi de avioane de luptă fără pilot. La fel, observăm miile de victime ale războiului drogurilor, când armele, după cum a dezvăluit scandalul, dezbătut în Congres, din jurul operaţiunii “Fast and furious”, au fost livrate în Mexic de agenţiile de stat americane. Este această disparitate întâmplătoare?
Mulţi europeni zâmbesc cu un sentiment de superioritate când aud de “nebunii după arme” din SUA. Presupun că nu întâmplător manualele de istorie europene au contribuit la lacuna legată de intenţia şi natura celui de-al doilea amendament la Constituţia americană (dreptul de portarmă), care a avut scopul să protejeze cetăţenii de un viitor guvern tiranic. După cum spunea unul dintre părinţii fondatori ai SUA, Thomas Paine, “Este de datoria patriotului să-şi apere ţara de propriul guvern”. Existenţa unei populaţii înarmate ar reprezenta un mijloc de intimidare pentru potenţialii dictatori. Sau, după spusele lui Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de Independenţă şi al treilea preşedinte american: “Atunci când guvernul se teme de oameni, există libertate. Atunci când oamenii se tem de guvern, există tiranie. Cel mai puternic motiv pentru oameni de a-şi menţine dreptul de a păstra şi purta arme este, în ultimă instanţă, protecţia împotriva tiraniei din guvern.”
Astfel, dezarmarea propriei populaţii şi monopolizarea armelor de către stat a fost un element crucial în calea spre înrobirea populaţiei în Uniunea Sovietică, China sau Germania nazistă. În Uniunea Sovietică controlul armelor a fost introdus în 1929, făcând o pradă uşoară din cele peste 20 de milioane de victime ale represiunilor până în 1953. Faimoase au devenit cuvintele lui Mao Zedong, rostite în noiembrie 1938, după introducerea controlului armelor în 1935: “Toată puterea politică vine de la ţeava unui pistol. Partidul comunist trebuie să controleze toate armele, şi astfel armele nu vor fi folosite niciodată pentru a dicta partidului”.
Curios este că şi “părintele pacifiştilor”, Mahatma Gandhi, în autobiografia sa (p. 446), scrie: “Printre multele nelegiuiri ale dominaţiei britanice în India, istoria va considera actul de a priva o naţiune întreagă de arme ca cel mai meschin.”
Ce ar fi dacă un preşedinte sau un diplomat american din zilele noastre le-ar face o remarcă colegilor europeni, precum a făcut-o cândva preşedintele James Madison: “Americanii au dreptul şi avantajul de a fi înarmaţi, spre deosebire de cetăţenii din alte ţări, ai căror lideri se tem să le încredinţeze arme.” În ciuda unor astfel de opinii “anacronice”, astăzi trebuie să ne încredinţăm vieţile doar forţelor de drept monopoliste, cu speranţa că vor veni, în caz de necesitate, mai rapid decât serviciul de livrare pizza. Din când în când, totuşi, autorităţile întârzie să vină, ca în Norvegia, unde în 2011 Anders Behring Breivik a reuşit să omoare 69 de tineri. Dar poate cu măriri de salariu, “training-uri” şi “campanii de sensibilizare a opiniei publice” putem să motivăm autorităţile să se grăbească ceva mai mult.
Gerhard Ohrband, lector universitar
