Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Jenaţi de Liechtenstein

Jenaţi de Liechtenstein

Cândva, un partid mai mic de stânga şi aparent prorus a făcut o campanie cu lozinca: “Moldova ca Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein”. Bănuim că pentru reprezentanţii acestuia, dacă şi-au luat lozinca în serios, atractivitatea Liechtensteinului a constat în pretinsa neafiliere la vreun proiect integraţionist, şi nu în antisocialismul, relativ, din această ţară.

Făcând abstracţie de jocurile geopolitice ale unor partide, merită totuşi să învăţăm şi multe altele de la o ţară ca Liechtenstein. Primul lucru evident este că “experţii naţionali şi internaţionali” care domină spaţiul mediatic rareori admit discuţii privind experienţa unor ţări care nu au fost “canonizate”, bănuim cu un pic de maliţiozitate, de marii finanţatori ai muncii intelectuale. Care sunt ţările ce le provoacă multor actori politici suficientă jenă pentru a evita menţionarea lor? Ele par să aibă cel puţin una din două caracteristici: un teritoriu mic şi o libertate economică “excesivă” (impozite joase, respect pentru proprietatea privată, intervenţie minimă a statului în economie). Astfel, rareori modelele unor ţări precum Andorra, Liechtenstein, San Marino, Brunei, Singapore, dar şi Cile sau Panama sunt considerate demne de analiză.

Ţările “micro” contrazic multe mituri economice şi politice. De câte ori auzim că un stat “prea mic” nu poate supravieţui? De asemenea, mai ales în Rusia, este răspândită ideea că o ţară trebuie să devină “autonomă” în producţia de produse alimentare şi altele. Dacă ar fi corect, ţări ca Monaco sau San Marino de mult ar fi murit de foame. Jenant pentru megalomanii de azi este faptul că aceste ţări nu numai că supravieţuiesc, dar se şi numără printre cele mai prospere din lume. Misionarii “democraţiei” mondiale nu pot suporta faptul că majoritatea lor încă sunt monarhii şi, cu toate acestea, populaţia nu pare a fi excesiv subjugată.

Să trecem în revistă câteva aspecte remarcabile din istoria Liechtensteinului. După Congresul de la Viena, din 1815, până la disoluţia sa în 1866, Liechtensteinul a fost, ca stat suveran, membru al Confederaţiei Germane. Alături de Luxemburg, sunt singurele dintre cele 39 de state constituente care şi-au putut păstra independenţa. În 1868, acesta şi-a dizolvat armata naţională, pentru a reduce cheltuielile de stat, dar a reuşit să rămână neutru în ambele războaie mondiale, spre deosebire de multe alte state din lume, mult mai îndepărtate de acţiunile militare principale. În 1945 o parte considerabilă a dezertorilor din armata roşie s-au refugiat în Liechtenstein, iar micul principat din Alpi a refuzat extrădarea lor în Uniunea Sovietică.

Anume acest ultim detaliu pare semnificativ în contextul repatrierilor forţate către URSS. În urma deciziei adoptate, la insistenţa lui Stalin, la conferinţa de la Yalta, americanii şi britanicii, în mod special, i-au “livrat” lui Stalin în jur de 2 milioane de oameni (refugiaţi, disidenţi, dezertori sau simpli prizonieri de război), pentru a fi torturaţi, exterminaţi sau trimişi la muncă forţată. Alexandr Soljeniţîn consideră aceste acte drept “ultima pată neagră” din al Doilea Război Mondial. Cu toate că în SUA documentele respective sunt secretizate şi astăzi, “din motive de securitate naţională”, multe cazuri au fost bine documentate. Astfel, numeroşi soldaţi ruşi, deja aflându-se în statul New Jersey, au fost înşelaţi şi drogaţi, pentru a fi îmbarcaţi apoi pe nave sovietice. Culmea e că cei în jur de 50 de mii de prizonieri americani şi britanici nu au fost restituiţi în schimb, ci au dispărut în gulaguri, ca să fie daţi uitării de statele lor de origine şi de opinia publică, fiind declaraţi “dispăruţi”.

Ministrul de Externe al Liechtensteinului a fost nu demult la Chişinău, dar nu l-am văzut cuvântând în vreo piaţă, vizita sa rămânând aproape neobservată. Poate, totuşi, ar merita să studiem şi alte “istorii de succes” din Europa şi nu numai, în locul şabloanelor invocate atât de nostalgicii URSS, cât şi de cei care asociază Vestul doar cu SUA, Germania sau Franţa.