Învățătorul de astronomie
Acum câteva zile, Ion Moraru a strâns cu căldură mâna Ambasadorului României în R. Moldova, Daniel Ioniță, care venise special în vizită la Mândâc, la el acasă, s-a pocăit în sinea sa și a decis să plece, fiind sigur că, undeva, printre stele, îl așteaptă soția sa, Profira.
Născut într-o zi de 9 (martie), la vârsta de 90 de ani, a plecat la Domnul tot într-o zi de 9, octombrie. Ieri, mai multe medii de la Chișinău au titrat: „S-a stins din viață Ion Moraru, ultimul arcaș al lui Ștefan cel Mare”, „DOLIU în ţară. A murit scriitorul Ion Moraru, unul dintre protagoniștii piesei Dosarele Siberiei”, „S-a stins din viață fostul deținut politic Ion Moraru”, „Scriitorul Ion Moraru s-a stins din viață la vârsta de 90 de ani”, „Ion Moraru, fostul deţinut politic, care s-a luat de piept cu regimul sovietic la doar 17 ani, s-a stins din viaţă la 90 de ani: Ultima sa dorinţă”… Titluri peste titluri și toate triste. Constatam ieri, că despre viața sa nu au existat atâta titluri în presă, câte s-au perindat într-o singură zi despre moartea sa. Cât de mult știm a iubi morții!
Ieri a fost ziua în care mi-am amintit cu drag de învățătorul meu de geografie și de astronomie, din anii în care acesta încă nu putea să vorbească despre viața sa, așa cum ar fi vrut să o facă: deschis, în detalii, fără frică și fără regrete. Ne vorbea despre stele, despre țări care, pe atunci, păreau inexistente. Ne vorbea despre univers, despre planete, despre veșnicie, despre nemurire, dar cel mai des – despre viață.
Despre anii săi din Gulag și despre relația sa cu Alexandr Soljenițîn am aflat mai târziu. Am aflat atunci când Ion Moraru a decis, pentru prima dată, să vorbească despre asta în fața camerei de luat vederi. A fost primul său interviu, acordat atunci, în 1996, primului post independent de televiziune din R. Moldova. A făcut declarații incredibile, și-a dezvăluit întreaga viață în fața camerei, asemeni unui copil care a tăcut mult și care abia și-a recăpătat graiul… Trecuseră peste două decenii de la orele de astronomie, când descoperisem viața adevărată a învățătorului meu.
În acel interviu, din 1996, Ion Moraru a vorbit public pentru prima dată despre „Sabia Dreptății” și despre „Arcașii lui Ștefan”, despre scrisoarea adresată lui Stalin, în care „Arcașii” îi comunicau despre nedreptățile și despre ororile comise de comuniști în Basarabia, despre lagărul de la Ekibastus, Kazahstan, unde, în 1953, îl cunoscuse pe Alexandr Soljenițîn, și căruia i-a scris mesaje pe ambalaje de saci de ciment, singurele petece de hârtie la care avea acces acolo.
În 1996, după acel interviu, am înțeles de ce învățătorul meu profesa astronomia și geografia, deloc istoria. A fost, probabil, o decizie din afară, de la securitatea care l-a urmărit ani la rând, ca nu cumva profesorul disident să le vorbească elevilor ceva mai mult decât despre stele. Bunăoară, să le spună că și ei sunt români și că Basarabia e România.
Îmi amintesc, atunci, în 1996, cum mi-a vorbit despre marea sa dorință – să vadă România, pe care nu o văzuse vreodată, deși, inclusiv în lagărele de concentrare, se declara ROMÂN. La 1 Decembrie, în acel an, a ajuns pentru prima dată prin locuri istorice, inclusiv la Mănăstire Putna. Atunci, văzându-și visul împlinit, a revenit acasă cu nemaivăzută energie.
Au urmat scrisori și interviuri din care, an de an, aflam fapte noi din viața învățătorului nostru, Ion Moraru. Apoi, au urmat cărțile sale, Pustiirea (2005), „Treptele infernului” (2007), „Fata cu miros de busuioc” (2011), în care a reușit să-și spună viața așa cum a fost și așa cum puțini au cunoscut-o.
Nu a reușit, însă, să scrie și despre tentativele unor politicieni de a-l transforma în simbol electoral, folosit cu nerușinare în favoarea lor. O fi intenționat, dar timpul nu i-a mai permis.
Acum câteva zile, când Ambasadorul României, Daniel Ioniță, l-a vizitat acasă, Ion Moraru a reușit să amintească, deloc în plus, despre crezul său: „Cred în bunul Dumnezeu şi în veşnicia Neamului Românesc”.
