Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   "Interzişi" pentru Ucraina

„Interzişi” pentru Ucraina

„…Părintele a fost găsit mort într-o dimineaţă de vară pe o bancă din parcul central din Ismail. Versiunea oficială, trecută în expertiza medico-legală – “strangulare”, deşi nu avea nicio urmă pe gât, în schimb avea tâmpla năsădită”.

Pe 26 martie, la vama de la Maiaki (Ucraina), bloggerul şi administratorul site-ului www.basarabia91.net, Dragoş Galbur, primea interdicţia autorităţilor ucrainene de a intra în Ucraina timp de 5 ani. Acesta scrie pe blogul său (galbur.md) că a fost dat jos din autocarul în care se deplasa, alături de alţi colegi de generaţie, spre Odesa, la meciul de fotbal Ucraina—Moldova. “Nu mi s-a adus nicio acuzaţie, nu mi s-a prezentat nicio explicaţie… Am rămas perplex, e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva, n-am încălcat în viaţa mea nimic pe teritoriul Ucrainei”, se revoltă bloggerul. Singurul lucru, – pe care zice Dragoş că i l-au spus grănicerii mai explicit, – a fost că interdicţia pentru Ucraina este din 2011, iar decizia ar aparţine SBU (serviciului ucrainean de securitate). “Curat murdar”, vorba lui Caragiale. Lucrurile, însă, nu se termină aici. La nicio săptămână, situaţia se repetă, de data asta “pradă” fiind Vlad Durnea, ex-vicepreşedinte al Organizaţiei Studenţilor Basarabeni din România. Durnea a fost reţinut la Vama Siret, pe 1 aprilie, în drum spre Ucraina, unde urma să participe la manifestările omagiale consacrate victimelor măcelului de la Fântâna Albă (Katynul Românesc), unde, în 1941, au fost împuşcaţi, de către sovietici, peste 3000 de români nord-bucovineni. Ca şi Galbur, Durnea se declară la fel de nedumerit pentru ce i s-a întâmplat, deoarece, zice el, “ori de câte ori am fost în Ucraina, am mers doar la activităţi culturale, organizate de comunităţile româneşti din teritoriu”. Păi, asta, frate, şi este problema: relaţiile cu conaţionalii din Ucraina. Sunt lucruri care, în versiunea SBU-ului ucrainean (oricât ar fi paradoxul de mare), se cheamă “diversiune”, “acţiuni de spionaj”. Dragoş Galbur dă, de altfel, prin ceea ce scrie pe blogul său, un detaliu extrem de semnificativ în acest sens, din care reies explicaţiile de care a avut nevoie şi pe care nu i le-au dat “vameşii” ucraineni. “Coborât din autocar, am intrat într-un birou şi 3 persoane au început a mă interoga, cine sunt, ce ocupaţii am şi dacă lucrez pentru SIS…” Întrebarea “lucrezi pentru SIS?” este, de fapt, o aluzie directă la spionaj. Chiar dacă nu ai nimic de a face cu SIS-ul sau cu SRI-ul, oricum eşti spion, din momentul în care “nu stai acasă”, “ai treabă” la Odesa sau în Bucovina, te preocupă şi te zbaţi pentru viaţa comunităţilor româneşti din Ucraina.

Calvarul de la Anadol

Cazul celor doi nu e primul şi nici singurul. În anii 1996 -1997, părintele Nicolae Asargiu, cleric al Mitropoliei Basarabiei, cetăţean al R. Moldova, originar din sudul Basarabiei, fusese cerut să preoţească în Anadolul său de baştină, la Reni (reg. Odesa). A primit binecuvântarea Ierarhului, a intrat în slujbă, a pus pe picioare un paraclis, a dezgropat, împreună cu mirenii, ruinele bisericii demolate de sovietici în anii ’70, a făcut rost de proiect, de materiale, a pornit construcţia bisericii, a deschis un alt paraclis în Frecăţeii din vecinătate, îşi făcuse loc în şcoală şi la grădiniţă, altfel zis, se apucase din scurt de păstorire. S-a gândit la bine. Autorităţilor, însă, nu a plăcut activismul preotului. Nici celor laice şi, cu atât mai mut, celor bisericeşti de la Odesa, subordonate Moscovei, deşi activitatea părintelui nu intra în contradicţie nici cu legile civile şi nici cu cele bisericeşti din Ucraina. Problema era alta: apartenenţa clericală şi spirituală a preotului la Biserica Română şi Neamul Românesc, care, în Ucraina, se defineşte ca “crimă împotriva statului”… şi se condamnă la fel. Calvarul de la Anadol a durat mai bine de un an. În funcţie au fost puse şi poliţia, şi primăria, şi securitatea, şi administraţia raională. Lumea, însă, a stat zid pentru preot. Era al ei, era cu ea, era pentru ea. Cu ce credeţi că s-a terminat epopeea? Cu aceeaşi interdicţie pe 5 ani de intrare în Ucraina, ca şi în cazul Galbur-Durnea. A fost “furat” într-o zi de lucru de pe şantierul bisericii, dus la Reni, acuzat că “slujeşte României” (fiind cleric al Mitropoliei Basarabiei), după care i-a fost “ştampilat” paşaportul, transportat, sub escortă, până în vama cu Giurgiuleştii şi prevenit că va face puşcărie dacă nu va uita drumul spre Anadol. I se punea “interdicţie” pe relaţia cu satul în care se născuse, în care îşi avea înmormântaţi buneii, avea părinţi bătrâni în viaţă, avea fraţi, surori, avea o comunitate de creştini care rămânea baltă şi avea dreptul la liberă circulaţie, garantată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Părintele nu încălcase nimic din ceea ce putea fi condamnat legal, iar apartenenţa sa la Biserica Română era un dat prin naştere, deaceea nu avea cum fi crimă, decât în fantezia bolnavă a SBU-ului şi oficialităţilor ucrainene… Şi dacă pentru părintele Asargiu toate se terminau cu “interdicţia” pentru 5 ani, în cazul părintelui-ieromonah Atanasie (Stan Petcu), cu aceeaşi apartenenţă bisericească, cu şcoală în România, cetăţean şi el al R. Moldova, originar de la Ciamaşir, Chilia, s-a mers mult mai departe. Acesta a fost găsit mort într-o dimineaţă de vară pe o bancă din parcul central din Ismail. Versiunea oficială, trecută în expertiza medico-legală: “strangulare”, deşi nu avea nicio urmă pe gât, în schimb avea tâmpla năsădită. Nimeni, cu excepţia celor de la instituţiile speciale din Ucraina şi de la Ministerul de Externe al R. Moldova, nu au pus la îndoială faptul unui omor premeditat. Se vede că părintele era şi el din aceeaşi listă de “spioni români”, numai că în cazul lui s-a mers pe un alt gen de interdicţie pentru Ucraina, una pe viaţă. De altfel, nici aceste două cazuri (Petcu-Asargiu), la fel ca şi celelalte două (Galbur-Durnea) nu sunt singurele intrate pe lista “condamnaţilor” pentru “spionaj”. În Sudul Basarabiei mai sunt cunoscute (din ceea ce a devenit cunoscut) “cazul Lupu”, “cazul Pinteac”, “cazul Mohoreanu”, “cazul Catanoi”, “cazul Cojocaru”, “cazul Cristea”, “cazul…

Ucraina — Albania secolului 21

Toată spionomania asta, preluată de la sovietici şi intrată, cu anii, în practica SBU-ului ucrainean, începe a semăna a paranoie. O relaţie oficială dinspre Bucureşti sau Chişinău cu comunităţile româneşti din Ucraina este ori “politică”, ori “spionaj”. Aceeaşi relaţie la nivel non-guvernamental este şi ea etichetată la fel. O carte românească este şi ea “spion român”, un tricolor la reverul hainei, un ziar, o revistă, un SD, o relaţie cu “cineva de dincolo” – la fel. Aflam zilele trecute că, din bibliotecile şcolilor de limbă română din reg. Odesa, a fost dată afară toată beletristica editată în grafie latină. S-ar putea ca “raţionamentele” să fie aceleaşi, dacă ţinem cont că această carte a ajuns în aceste şcoli fie din R. Moldova, fie din România – Kievul nu se cheltuie pentru nevoile bibliotecilor de carte românească din şcoli sau cele publice. Straniu şi grav de tot, dar Ucraina de azi ne aminteşte tot mai mult de Albania anilor ’70, care se vedea ameninţată de peste tot – şi din Est, şi din Vest. Frontiera toată era împânzită de cazemate şi tranşee. La ce i-a folosit? Şi până unde vrea să meargă Ucraina? În timp ce, în R. Moldova, misiunea OSCE caută să simplifice la maximum regimul de circulaţie de pe un mal al Nistrului pe altul, Ucraina, având preşedinţia OSCE pentru 2013, insistă tot mai mult să se transforme într-o Albanie a secolului 21.