Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Infernul de după infern

Infernul de după infern

Acum 60 de ani, Basarabia trăia, repetat, tragedia celui de-al doilea şi celui mai mare val de deportări. 6 iulie 1949, alături de celelalte două valuri de deportări, sunt cele mai grele tragedii din istoria Basarabiei. Poate mai grave şi decât războiul, pentru că au fost un precedent de plecare în neştire, o crimă pe timp de pace, pe timp de noapte, pe furiş, în afara oricăror reguli şi fără termen de prescripţie.

Termenul de prescripţie pentru foştii deportaţi rămâne şi astăzi în suspans. După 68 de ani de la primul val de deportări din 13 iunie 1941, după 60 de ani de la cel de-al doilea val, din 6 iulie 1949, după 58 de ani de la cel de-al treilea val, din 3 martie 1951, şi, grav de tot, după 18 ani de la declararea independenţei şi suveranităţii Moldovei (de la est de Prut). Procesul deportărilor pentru foştii deportaţi rămâne neîncheiat. „Deportările pentru noi continuă şi azi şi nu vom considera procesul încheiat până ce victimele deportărilor nu vor fi repuse în drepturile lor legale, cu restituirea prejudiciilor morale şi materiale cauzate de regim”, declara în cadrul mitingului de comemorare de luni, din Scuarul Gării Feroviare, preşedintele Asociaţiei deportaţilor şi victimelor Represiunilor Comuniste, Valentina Sturza. Aşadar, infernul continuă.

Trei valuri mari de deportări. Plus foametea organizată din ’46—’47, plus cortina de fier pe Prut, plus beciurile de execuţie, gropile de var, casele de nebuni, sistemul educaţional sovietic, ateismul, pionieria, comsomolul, partidul. Crime peste crime. Una mai odioasă şi mai pustietoare decât alta. Anii de după 28 iunie 1940 au fost, în esenţa lor, un proces continuu de judecată, intentat gândirii libere din Basarabia. Cine ştie, dacă ar mai fi dus-o Stalin şi după 1953, câte alte valuri de deportări şi genuri de crimă ar fi venit peste noi şi ce s-ar fi ales din identitatea acestei osândite palme de Moldovă, ameninţată şi azi de acelaşi proces criminal de judecată. Cum să explicăm altfel faptul că regimul Voronin nu a dat de 6 iulie niciun semn de viaţă? Chiar dacă prim-ministra este din deportaţi. Tăcere la toate nivelurile centrale. Am avut, într-un moment, senzaţia că, în noaptea spre 6 iulie curent, cineva, în mare taină, încărcase comuniştii în camioane şi-i deportase „undeva”. Atâta absenţă idioată de 6 iulie, încălţată într-atâta cinism porcos, că îţi vine să crezi că Stalin nu a murit. Dacă am fi fost Lituania, am fi putut acţiona în judecată conducerea R. Moldova pentru „încuviinţarea agresiunii şi genocidului sovietic” împotriva poporului, fapt pentru care legislaţia lituaniană sancţionează cu până la doi ani privaţiune de libertate. Dacă am fi. Dar nu suntem.

Unde sunt azi deportaţii care nu mai sunt cu noi? Kazahstanul, deşi nu era obligat, le-a înveşnicit memoria, pe cont propriu, prinr-un momument funerar. Kazahii se îngrijesc de morţii noştri, Voronin – nici de cei vii.

Unde sunt azi viii care mai sunt? Tot pe drumuri. Şi cu aceleaşi drepturi de veşnici deportaţi. Până când? „Noi trebuie să cerem UE să recunoască deportările din 1941, 1949 şi 1951 drept acte ale holocaustului împotriva românilor din Basarabia, aşa precum au făcut-o în cazul evreilor. Numai astfel vom putea pune punct acestei tragedii şi consecinţelor ei pentru noi toţi”, declara în cadrul mitingului comemorativ de luni deputatul PLDM, V. Hotineanu. În caz contrar, „Basarabia are toate şansele să repete tragedia anilor 1941, 1949, 1951”, remarca în discursul său de la acelaşi eveniment scriitorul Nicolae Dabija… Dacă nu cumva s-a şi transformat deja într-un gulag. Da, nu suntem urcaţi în vagoane, nu suntem lătraţi de câini, aruncaţi în stepele Asiei Mijlocii sau pustietăţile Siberiei, dar suntem lăsaţi să murim de foame acasă, să fim prigoniţi acasă, lipsiţi de drepturi acasă, arestaţi la comandă, judecaţi fără martori, divizaţi în „duşmani” şi „prieteni”.

Moartea lui Stalin nu a pus capăt deportărilor. Stalin a lăsat urmaşi. Deportările continuă. De data asta, chiar la noi acasă. E mai puţin grav? E grav de tot.

Petru Grozavu