Indiferenţă la infinit

Trăim într-o ţară în care indiferenţa se măsoară… Ba nu se măsoară. Indiferenţa nu are unitate de măsură. Totuşi, pentru R. Moldova, indiferenţa ar putea fi măsurată în kilometrotone. Până aici. Avem nevoie de ceva. Dincolo de infinitul  indiferenţei se adună picătură cu picătură clipele de răbdare. Avem nevoie de multă indiferenţă în minus.

Poate ar trebui să privim în urmă. Câteodată e bine să priveşti în urmă.

Nu cred în schimbările esenţiale care se datorează trecerii timpului. Parcă înţeleg teama de singurătate care încearcă să ne împiedice atunci când încercăm să fugim dintr-o iluzie în care nu ne mai regăsim. Înţeleg prea bine teama de a te detaşa de o realitate din care vrei pur şi simplu să evadezi. Dar nu înţeleg acea strădanie disperată, uneori chiar ridicolă a pornirilor. Nu înţeleg acea încremenire de senzaţie de siguranţă, dar care e numai senzaţie… Nu înţeleg acea adâncire într-un confort dobândit cu greu, dar care nu-ţi aparţine. Şi nu e uşor să te desprinzi de o situaţie şi să aşterni un strat de vopsea proaspătă ca peste o rugină…Şi atunci? Oare are vreun rost să plecăm? Oricum, toate trenurile ajung într-un final pe acelaşi peron… Dar oare are rost să rămânem?

Veronica RUSSU