Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Indiferenţa creşte monştri

Indiferenţa creşte monştri

Spunem că ne plac copiii. Nu, nu atunci când plâng sau când îşi arată mofturile, ci atunci când zâmbesc, se joacă sau îşi îmbrăţişează cu afecţiune părinţii. E normal să le zâmbeşti şi să mergi în drumul tău. Dar cum să diferenţiem un zâmbet inocent al unui adult de unul pervers?

Fenomenul abuzului sexual asupra copiilor a devenit o problemă stringentă. Doar în 2010, în Moldova, au fost depistate 191 de cazuri de abuz, iar în primele 10 luni ale anului 2011 au fost înregistrate 132 de cazuri. Specialiştii din domeniul prevenirii abuzului sexual asupra copiilor susţin că cifrele sunt în creştere. Perverşii de pe stradă, care se plimbă tot mai des în preajma terenurilor de joacă pentru copii sau a grădiniţelor, nu pot fi  depistaţi întotdeauna la timp. Aceştia nu fac decât să-şi «vâneze» victima, finalul fiind unul devastator.

Abuzatorii nu sunt neapărat persoane din stradă. Circa 80% dintre aceştia le sunt cunoscuţi copiilor. Ei pot fi profesori, instructori, vecini, prieteni ai părinţilor, rude, iar, uneori, chiar membri ai familiei. În acest caz, se stabileşte o relaţie de încredere între agresor şi victimă, astfel încât copilul nu se poate gândi că acesta i-ar putea face vreun rău. Abuzurile pot continua luni sau chiar ani de zile, ceea ce complică reabilitarea stării psihice a copilului.

Deşi mai sus am adus nişte cifre, acestea nu sunt exacte. O mare parte dintre cazurile de abuz rămân în umbră, pentru că cei mici nu spun, iar cei din preajma lor nu ştiu cum să depisteze aceste fenomene. Micuţii nu spun pentru că au fost ameninţaţi sau pentru că li s-au promis cadouri, pe când ei nu conştientizează ce li s-a întâmplat. Adolescenţii, care înţeleg deja totul, de asemenea tac, pentru că le este ruşine sau le este frică de reacţia familiei, a colegilor, le este frică să nu fie respinşi sau ignoraţi de societate.

Din păcate, societatea, în loc să susţină aceşti copii şi să-i ajute să depăşească astfel de experienţe înfiorătoare, îi respinge, pedepsindu-i şí mai tare pentru ceea ce nu au putut evita. Sentimentul de deznădejde şi singurătate îi determină să devină introvertiţi, rămânând singuri şi nefericiţi pentru tot restul vieţii sau crescând agresivi. Mai mult, există şi riscul ca, în viitor, să abuzeze şi ei alţi copii, acest lanţ fiind unul fără sfârşit.

Atât timp cât nu facem nimic să ajutăm aceşti copii, atât timp cât îi ignorăm sau simulăm că nu ne priveşte, crezând că totul va trece de la sine, nu suntem cu nimic mai buni decât agresorii lor, căci pe unii dintre ei anume indiferenţa noastră i-a făcut astfel. Putem da vina pe sistem, care funcţionează prost, pe faptul că aceşti perverşi nu sunt pedepsiţi destul de sever, dar ce am făcut noi ca să schimbăm lucrurile?

N-am mişcat un deget pentru a ne salva copiii, sperând că alţii o vor face pentru noi, iar aceştia, la rândul lor, mizează pe altcineva. N-am făcut nimic pentru a ajuta aceste victime sau pentru a preveni abuzurile sexuale, indiferenţa noastră crescând noi monştri.

Olga Bulat