Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Independenți, cu Rusia în casă

Independenți, cu Rusia în casă

„Independenţa pentru Moldova de la est de Prut se prefigura să fie – cel puţin asta s-a dorit, – încheierea unei epoci în care a dominat Rusia şi din care a lipsit România…”

Cu mulţi ani în urmă, la proba de admitere la facultate, la examenul de română (moldovenească cum era în vremea studenţiei noastre), am ales să scriu compunerea la tema liberă. Era un vers, dacă nu mă înşală memoria, dintr-o poezie de Andrei Lupan: ” Cum cuprinzi, cu ce măsurătoare, drumul de la plug la cosmodrom?”. „Cu mintea…” – asta am scris iniţial, după care a urmat „încărcătura” pe care o cerea o compunere. În ajun de 27 august, tot cu mintea încerc să „măsor” şi drumul independenţei noastre, de la desprinderea de URSS (1991) şi până pe 27 august 2013 şi mă surprind asupra gândului că nu avem, de fapt, alte măsurători mai exacte pentru această independenţă a noastră decât două: una ar fi măsura în care ne-am rupt de Rusia şi altă – măsura în care ne-am apropiat, cu anii, de România şi am recuperat ceea ce ne-a fost furat, luat cu de-a sila de hoardele sovietice, mai întâi pe 28 iunie, 1940 şi apoi pe 24 august 1944. Nu puzderia de deputaţi şi de miniştri, de preşedinţi, de ambasadori extraordinari şi mai puţin extraordinari, de paşapoarte de serviciu şi diplomatice, de partide şi ONG-uri, de generali, procurori, judecători mai mari sai mai mici, vame şi vameşi şi alte alaiuri de nomenclaturişti sunt expresia valorică a independenţei noastre. Nu. şi nici titlurile onorifice partajate politic, şi nici greutatea sacului cu ordine şe medalii „naţionale”, şi nici garderoba instituţiilor de forţă, şi nici densitatea ambasadelor şi consulatelor străine pe teritoriul R. Moldova, şi nici apartenenţa noastră la ONU, CE sau OMC sau trecerea (formală) cu roşu în calendar a Zilei de 27 August. Nu. Independenţa pentru Moldova de la est de Prut se prefigura să fie – cel puţin asta s-a dorit, – încheierea unei epoci în care a dominat Rusia şi din care a lipsit România, iar dacă România a şi existat, atunci în cea mai proastă interpretare a ideologiei şi istoriografiei sovietcice, care făcuse din România „duşmanul de moarte al moldovenilor” şi ne educase – puţin spus în spiritul înstrăinării de românesc şi România, ci în spiritul urii faţă de ceea ce era al nostru ca dat de la Dumnezeu. 27 August 1991 punea (?!) capăt acestei ostentităţi. Sârma pe Prut, deşi mai rămânea, ea nu mai era graniţa care fusese. Intrarea în România, nu era la fel de simplă ca în Rusia, dar devenise posibilă. Mai târziu s-a ajuns şi la scoaterea sârmei. Graniţa, însă, a rămas. şi mai rămâne. şi după 22 de ani de independenţă.

„Kaliningradul” moldovenesc

De-a lungul celor 22 de ani de post-sovietism, Rusia nu prea s-a grăbit să facă ordine în relaţiile cu Chişinăul, deşi statutul acestor relaţii se schimbaseră după 1991. Cu atât mai mult, nu s-a grăbit să-şi facă bagajele. Singurul lucru mai bătător la ochi a fost transferarea armatei din dreapta în stânga Nistrului. şi cam atât. În rest, Rusia a fost şi rămâne prezentă şi azi, oriunde, în viaţa R. Moldova: în politică, în parlament, în guvern, în administraţiile locale şi regionale, în instituţiile diplomatice ale R. Moldova din străinătate, la SIS, posibil şi apărare, ca să nu mai vorbim de economie, business, partide politice şi societate civilă. Numai organizaţii neguvernamentale are 142. Cuibărită bine în Transnistria şi cu cea mai mare ambasadă la Chişinău (prototipul cartierului general al Pactului de la Varşovia), Rusia îşi caută, la Chişinău, Tiraspol şi Comrat, de vechile sale interese politice, geostrategice, economice şi umanitare. Da, la nivelul declaraţiilor, Kremlinul ne recunoaşte şi independenţa, şi suveranitatea şi integritatea teritorială, iar de-facto a ocupat şi deţine sub control un sfert din R. Moldova. Chişinăul a devenit ostatecul Tiraspolului prin aşa-zisa problemă transnistreană. Oficialii ruşi nu neagă şi nici nu se genează să recunoască că pentru ei Transnsitria este aceeaşi Rusie, cu singura deosebire, poate, că nu are, deocamdată, o recunoaştere oficială din partea Moscovei. Deci, este o Osetie de Sud, nerecunoscută oficial de Moscova, dar care, la modul practic, e acelaşi Kaliningrad din spaţiul baltic: cu administraţie rusă, cu politică rusească, cu armată rusească în teriroiu, cu servicii ruse de securitate, cu o economie controlată de Rusia, cu sistem educaţional rusesc, cu finanţare de la Moscova etc. Asta este Transnitria, asta este Rusia în Transnitria şi asta este şi măsura independenţei noastre faţă de Rusia. Formal independenţi, de facto – ocupaţi. şi Transnistria nu e singura piatră legată de gâtul R. Moldova. Partea proastă a lucrurilor e că, după ce s-a consolidat în Transnistria, Rusia caută să-şi facă drum şi în Bugeac. Başcanul Formuzal (nu zic Comratul şi nici găgăuzii, pentru că găgăuzii, Comratul şi Formuzal nu sunt acelaşi lucru) încearcă de la o vreme s-o facă tot mai mult pe „ingeniosul” în probleme de autonomie şi caută ba să-l imită pe şevciuk de la Tiraspol, ba pe liderii secuimii din Ardealul Românesc, unde este tot mai des delegat în misiuni de către ruşi. Mă rog, sunt manevrele Rusiei. În politică, la fel ca şi în cazul „războielor comerciale”, cu care Rusia nu scapă nici o ocazie să ne ameninţe atunci când nu-şi poate face jocurile nici cu şevciuk şi nici cu Formuzal. Până la urmă, şi şevciuk la Tiraspol, şi Formuzal la Comrat, şi chiar Putin la Moscova ar conta mai puţin pentru noi, dacă Chişinăul şi-ar căuta, la modul serios, de relaţiile cu România. Din păcate, Chişinăul s-a lăsat jucat de mai multe de Moscova şi în aceste relaţii.

Ce va fi după Ungheni?

Cel mai mare dezgheţ în relaţiile Chişinău-Bucureşti a fost în perioada 1990-1994. După căderea guvernului Druc (1992) şi venirea la putere, în 1994, a agro-comuniştilor lui Sangheli, relaţiile au fost puse la gheaţă. După agrarieni, în 1998, am mai avut un mic dezgheţ cu Ion Sturza, până în 1999, după care un lung îngheţ cu Voronin (până în 2009), după care, parcă s-a făcut mai „cald” în relaţii, dar mare lucru încă nu se vede. Păcat. Nici un stat post-sovietic nu a avut privelegiul de a avea alături de el un aliat consacrat, asemeni României, cu mare greutate în regiune şi cu un imens potenţial diplomatic în lume. şi ce-a făcut Chişinăul? „Nu avem nevoie să ne fie România avocat”. Sau: „relaţiile cu România ne încurcă să rezolvăm problema transnsitreană”. Sunt reacţiile mai multor foste guvenări de la noi. Bine, dar dacă Chişinăul în 90% din cazuri a dat cu piciorul în România, de ce Rusia mai este în Transnistria? 22 de ani – o imensitate de timp şi de proiecte ratate în relaţiile cu România, care ne-ar fi scos demult din bălăceala politică de-a Estul şi Vestul. Singurul proiect serios, care a rămas în picioare de-a lungul anilor, a fost cel de şcolarizare a copiilor din Basarabia. Dar meritul aici nu e al Chişinăului. Meritul este unul aproape exclusiv al Bucureştiului, la fel ca şi în cazul ajutoarelor cu manuale şcolare, cu beletristiică, cu stagieri pentru pedagogi, cu cetăţenia română, care ne-a făcur pe mulţi (fără voia Chişinăului) cetăţeni UE. Câte alte proiecte, însă, puteau avea aceeaşi şansă? În 22 de ani, abia anul acesta vom avea lansat un proiect strategic comun cu Romania: gazoductul Iaşi-Ungheni. În 22 de ani puteam să le avem sute. Ce am făcut cu Cerna-Vodă? Am dat cu piciorul şi am rămas dependenţi energetic de Rusia. Ce am făcut cu ecartamentul european pentru căile ferate?. Acelaşi lucru. Continuăm şi azi să stăm cu orele la schimbat roţile la Ungheni. Ce am făcut cu Universitatea Transfrontalieră de la Cahul? Există, dar iarăşi graţie României. Ce am făcut cu Euroregiunile Dunărea de Jos şi Prutul de Sus? Am scuipat pe ele, pentru că asta a vrut Kievul, Moscova şi Voronin. A fost una din cele mai mari şanse de apropiere de România la nivelul simplului cetăţean şi în binene acestui cetăţean de la periferiile R. Moldova şi României. şi şansa mai rămâne. Să vedem ce va urma după Ungheni. şi, mai ales, după Vilnius.