În sfârşit, m-am simţit OM
„Eram la un picnic. Mai multă lume îşi petrecea timpul acolo. O pereche în etate s-a apropiat de noi şi ne-a propus să ne alăturăm. Nu prea înţelegeam ce vorbesc, de aceea apelam la gesturi şi mimică. Erau foarte amabili. Zâmbetul de pe buze nu le-a dispărut nici în timpul mesei, nici când îmi explicau anumite lucruri, mai mult prin gesturi, dacă nu se găsea cineva care să traducă, nici atunci când nu erau de acord cu ipotezele mele şi aduceau un contraargument, nici seara târziu, după un păhărel, două, trei. Ne-am culcat fără scandal, cu inima împăcată (ceva neobişnuit pentru un moldovean). Iar a doua zi mi-am dat seama că şi eu m-am trezit cu zâmbetul pe buze, lucru care nu mi se întâmplă prea des. E o mare raritate la noi, dar cred că asta o ştiţi deja”, astfel îmi povestea un şofer, în timpul unei călătorii, impresiile sale despre Marea Britanie, unde şi-a vizitat fiica.
În timp ce îmi relata entuziasmat pe unde a fost şi ce a văzut, l-am întrebat dacă era pentru prima dată când pleca peste hotare. “Am fost în mai multe locuri, mi-a răspuns. În Rusia, Ucraina, am fost şi în Siberia, pe frigul cel mare. Recent, am revenit din România şi… cam atât.” Apoi, şi-a continuat relatarea despre Anglia. În timp ce mă gândeam de ce nu-mi povesteşte despre alte ţări pe care le-a vizitat, el însuşi mi-a răspuns la întrebarea pe care ezitam să i-o adresez: “Acolo, în sfârşit, m-am simţit om. Nimeni nu te înjosea. Nimeni nu te forţa să fii de acord cu ceea ce spuneau. Erau foarte modeşti. Iniţial, am crezut că erau, ca şi noi, nişte oameni de la ţară care au venit la copii în ospeţie. Mare mi-a fost mirarea când am aflat că erau chiar din capitală, unde-şi aveau propria lor afacere, transmisă deja de câteva generaţii din tată-n fiu. În Moldova, indivizii cu un astfel de statut nici n-ar fi vorbit cu noi”.
Deci, asta e: s-a simţit OM. La noi, un ţăran, un şofer, o persoană fără studii nu are prea multe şanse să se simtă om, mai ales în preajma unuia cu Mercedes, care, la pădure, tot merge la cravată şi în pantofi de piele de crocodil, care îşi impune părerea drept singura corectă şi nu mai ascultă opinia celuilalt. Însă, odată cu pierderea sentimentului de om, am pierdut şi capacitatea de a ne comporta precum oamenii, dar şi capacitatea de a ne bucura pentru cele mai mici lucruri. Rareori avem posibilitatea să vedem un zâmbet pe buzele cuiva, iar dacă cineva nu-şi poate ascunde bucuria de cei din jur, toţi cred că s-a îmbătat sau e drogat. Adică, nu putem să ne bucurăm aşa, pur şi simplu, fără stupefiante, fără alcool, să ne bucurăm doar pentru faptul că, în sfârşit, ne-a surâs norocul, că a ieşit soarele sau că a început să plouă după o perioadă de secetă. Ne concentrăm doar la lucruri negative. Trăim după principiul: Dacă azi nu mi s-a întâmplat nimic rău, mâine mi se va întâmpla. Şi, dacă ne gândim la aceasta 24 de ore din 24, sigur că se întâmplă. Noi înşine ne creăm destinul.
Nu e vorba de faptul că în Europa, America sau nu mai ştiu unde, oamenii ar fi plămădiţi din altă făină, ci de faptul cât suflet se pune în plămădeală. Îmi amintesc cum, în copilărie, bunica se trezea dimineaţa, înainte de primul cântat al cocoşilor, să plămădească, pentru ca, apoi, să coacă pâine. O întrebam de ce trebuia s-o facă la o oră atât de devreme. Îmi spunea că e o procedură sacră şi trebuie să ai sufletul curat şi să nu fii preocupat de grijile cotidiane dacă vrei ca pâinea să crească şi să fie gustoasă. Până mă trezeam eu, era călduţă, puhavă, numai bună de mâncat. Deci, nu conta faptul la ce oră plămădea, la 03.00 sau la 11.00, era aceeaşi făină, dar la 11.00 nevoile de zi cu zi i-ar fi umbrit sufletul şi nu ar mai fi fost aceeaşi pâine, iar peste noapte reuşea să alunge gândurile rele. Şi atunci apare întrebarea: am uitat cine suntem din cauza grijilor care ne apasă sau pentru că n-am făcut de prea mult timp curăţenie în sufletele noastre? Oare e nevoie să plecăm într-o altă ţară ca să ne amintim că SUNTEM OAMENI? La noi acasă, n-o mai putem face?
Olga Bulat
