În căutarea „trenului” pierdut
Chişinăul caută să ajungă din urmă «trenul» spre UE, pe care comuniştii, din prostie sau ipocrizie, l-au lăsat să treacă pe-alături de R. Moldova. Mai mult, s-au opus intrării acestuia în gara Chişinău şi nici măcar nu au acceptat urcarea noastră în el din gara Bucureşti. Deşi România a făcut şi continuă să facă posibilul şi imposibilul pentru ca R. Moldova să urce în trenul Balcanilor de Vest.
Aflat săptămâna trecută în prima sa vizită la Bruxelles, preşedintele Parlamentului, M. Ghimpu, preşedinte ad-interim al R. Moldova, a pledat includerea R. Moldova în Pachetul Balcanilor de Vest, ca perspectivă europeană. E pentru prima dată când Chişinăul, la nivelul unui oficial de prim rang, nu se joacă de-a oaia şi pune tranşant problema aderării la UE. «Parteneriatul Estic» nu este trenul nostru, a spus la întoarcere Ghimpu,- sugerând că, istoriceşte (şi nu doar), R. Moldova se înscrie mai firesc în pachetul Balcanilor de Vest. Va fi, nu va fi? «Depinde de noi», a mai spus Ghimpu. Depinde, evident, mai ales dacă ţinem cont că, deocamdată, nu există o unitate de mesaj nici măcar la nivelul AIE. Principalul candidat la funcţia de preşedinte al R. Moldova, M. Lupu, înclină să creadă că locul nostru e prestabilit la pachet cu Ucraina şi Belarus şi că nu ne rămâne decât să valorificăm oportunităţile Parteneriatului Estic – proiect pe care nici Ucraina nu vrea să-l recunoască valabil pentru ea. De altfel, Kievul mănâncă foc, încercând să-şi facă lobby inclusiv la Bucureşti, prin tot felul de proiecte transfrontaliere, în speranţa că România va opta interesul Ucrainei, înaintea R. Moldova, pentru includerea ei în grupul Balcanilor de Vest. Noi ce alegem?
Guvernări întâmplătoare
Moldovenii trăiesc de mai mulţi ani la întâmplare. Şi asta, întâi de toate, pentru că au avut parte de guvernări întâmplătoare. De vreo 20 de ani, de când căderea URSS a trecut într-un proces incert de refacere a lumii, moldovenii, sufocaţi de mizerie şi deziluzii, se întreabă, tot mai insistent, unde-i capătul incertitudinilor (ei le zic «bardac») şi tot de atâţia ani guvernările tac, evită, refuză să se concentreze asupra unui răspuns explicit, indiferent din care motive o fac: nu au ce spune, nu le convine sau le este mai comod să guverneze peste o lume chinuită de disperare? Aşa sau altfel, răspunsul la întrebarea legată de sfârşitul incertitudinilor, prin care trec nu doar moldovenii (procesul, în diferite variaţii, e unul global), este cât se poate de simplu: odată cu reîmpărţirea lumii în noi sfere de influenţă între marii pretendenţi la ele. Nu e primul caz în istorie. Când şi cum va culmina acest proces, greu de spus. Tot mai cert, însă, e că marele proiect politic de globalizare e posibil să nu reuşească nici de data aceasta integral, aşa cum nu s-a realizat nici în urma «marii revoluţii socialiste din octombrie», şi ea un proiect politic de acelaşi gen, doar că ambalat într-un alt slogan al vremii – «proletari din toate ţările, uniţi-vă». Cât a ţinut ideea cu «proletariatul» cunoaştem, cât va ţine cea cu «drepturile universale ale omului» urmează să vedem. Până atunci, însă, mult mai important pentru noi e să ne dăm seama dacă depinde sau nu şi de noi ceva în această politică de regândire a lumii (chiar dacă nu moldovenii sunt autorii ei şi nu ei o gestionează). Dacă da, ce avem de făcut? Dacă avem de ales, ce e bine să alegem? Altfel zis, să ne clarificăm unde ne vrem şi care este partea noastră de rol în teribilul joc de refacere a lumii. Sau poate că Moldova nu are decât rolul de simplu spectator la marele spectacol politic? Bănuiesc că nu.
Mică sau mare, fiecare entitate statală îşi are rolul său. Mai mult sau mai puţin, poziţia fiecăruia contează. Depinde cum îşi va juca fiecare propriul rol, care până la urmă, să recunoaştem, e un joc al destinului. Aşadar, ce ar trebui să facem ca să grăbim sau, cel puţin, să apropiem sfârşitul acestui interminabil joc al chinului? Unu: să nu ne mai scăldăm în două scăldături şi să nu ne mai ţinem de o mână cu Dumnezeu şi cu alta de dracu, dacă vrem s-o terminăm cu «bardacu». Doi: să ne apreciem direcţia şi locul – CSI sau UE. Şi trei: să ne respectăm, ca oamenii şi nu ca nişte curve de mahala, alegerea pe care o vom face. Cel puţin de acum încolo. E cazul să ne procurăm bilete. La unul şi acelaşi tren. Cu toţii. Şi să ne căutăm de drum, dacă vrem să nu mai stăm prin gări.
UE, dacă-i să revenim la declaraţiile preşedintelui ad-interim, M. Ghimpu, aşteaptă deciziile noastre. Clare, fără duplicităţi. Vorba lui Ghimpu, «depinde de noi». Doamne, cât de mult a trecut de când nu am mai ştiut ce să facem şi ce puţin ne-a mai rămas ca să facem ceea ce ştim.
Petru Grozavu petru.grozavu.zdg@gmail.com
