Împăraţii goi, dar cu grade ştiinţifice
Recent, Victor Ponta, prim-ministrul României, a fost nevoit să-și modifice partea academică a CV-ului, întrucât aceasta includea, cu titlu de masterat, participarea la un simplu curs universitar din Italia. Există dubii și în privința tezei de doctorat a lui Vladimir Putin din 1997. Iar în ultimii ani, diferiți politicieni de renume din Germania, inclusiv fostul ministru al aparării, Karl Theodor zu Guttenberg, au fost acuzaţi de fraudă în activitățile lor ”științifice”. În SUA, actualul vicepreședinte Joe Biden, în 1988, s-a retras dintr-o campanie electorală pentru un plagiat din anii timpurii de studenție, iar însuși președintele, Barack Obama, chiar în prima (!) zi de muncă la Casa Albă, a emis un ordin executiv prin care viața personală a președinților americani, inclusiv a sa, urmează să fie secretizată. De aceea, în ultimul an se intensifică speculațiile, dar și investigațiile, nu doar cu privire la certificatul său de naștere, care este suspectat de acțiuni ”copy-paste”, ci şi în legatură cu prestanța sa academică. În Republica Moldova, încă nu pare să fi ajuns valul verificărilor doctorilor în ştiințe – verificări facilitate prin programe cu acces la internet, a căror apariție doctorii plagiatori din deceniile trecute nu o puteau prevedea.
Cu toate că nimeni dintre personajele sus-menționate nu pare să aibă intenția de a se profila ca om de știință activ, incidentele sunt simptomatice atât pentru starea științei în general, cât și pentru relațiile dintre știință și politică. Astfel, suntem martori ai birocratizării și centralizării științei, care se manifestă printr-o proslăvire a formalităților și prin autoritarism intelectual.
Dependența intelectualilor de putere este aproape firească, deoarece într-o economie de piață munca intelectualului ar fi evaluată, probabil, la un preț mult mai mic decât dacă ar fi finanțată din bani publici. Bineînțeles, aceasta este o afirmație relativă: cu toate că actualmente în Republica Moldova munca academicianului este răsplătită mult mai prost decât în ”Europa”, fără sprijinul statului ea ar fi și mai ”ieftină”. Astfel se explică efortul multor intelectuali de a ”produce” știință care să satisfacă dolealențele elitei aflate la putere: de la istoriografia oamenilor ”mari”, care întăresc miturile statale, sau ”fundamentarea” economică și apărarea unor practici dezastruoase pentru restul populației, cum ar fi deficitele publice (”pentru a stimula economia”) sau inflația permanentă (adică emiterea banilor din aer ca răspuns la ”cererea de bani”), până la crearea bombei atomice și a armelor biologice.
De asemenea, granturile internaționale destinate activităților axate pe servicii intelectuale nu sunt altceva decât o deviere a impozitelor, în acest caz, confiscate de la contribuabilii europeni, pe care ei, ”plătitorii” înșiși, nu le-ar fi acordat niciodată în mod voluntar. Astfel, lăsată liberă, populația ar investi mai mult în medicină sau în tehnologii civice, actualmente însă ea primește pe plan mondial mai multe arme de distrugere în masă și arme biologice. Iar ultimele (armele biologice), din când în când, mai ”scapă” din laborator și provoacă diferite pandemii.
Nu e de mirare că unii, profitând de poziția lor privilegiată alături de elita aflată la guvernare, poziţie bazată pe o serie de diplome, dezvoltă a anumită îngâmfare și, în turnul lor de fildeș, evită întrebările critice din partea cetățeanului ”de rând”, adică nediplomat. Dacă, bunăoară, între 1913 și 1916, Constantin Stere a fost ales rector al Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași fără vreun grad științific (!), astăzi acest lucru ar fi imposibil. În această ordine de idei, lui Mozart i s-ar reproșa că nu a absolvit conservatorul, iar Aristotel nu ar putea participa la conferințe științifice în domeniile fizicii, muzicii sau lingvisticii, deoarece nu ar corespunde criteriilor Sistemului de la Bologna, în plus, ar fi considerat un diletant în domenii atât de diverse.
Treptat, ne-am pomenit într-o societate dirijată de ”experți”, care planifică dezvoltarea socială. Dacă, de pildă, în Uniunea Sovietică, înainte de colectivizarea forțată, ar fi fost posibilă o discuție publică între academicienii din domeniul economiei și sătenii obișnuiți, s-ar fi putut evita tragedii nemaipomenite, iar ”știința” economică de atunci ar fi fost adusă la realitate. Astfel, tendința este să avem societăți semisecrete de ”specialiști”, cu spațiu public asigurat oficial, dar fără posibilitatea inițierii unui dialog veritabil, în care membrii aleși se bat reciproc pe umăr.
Gerhard Ohrband, lector universitar
