„Îmblânzirea” Găgăuziei?

Găgăuzia nu a fost şi nici nu va fi o a doua Transnistrie. Dar ea poate deveni un al doilea Donbas, dacă Rusia va pune stăpânire pe Odesa şi va ajunge la Gurile Dunării. Aşa cum era în 1990

La nici o săptămână de la învestirea guvernului, premierul Valeriu Streleţ a plecat în prima sa vizită de lucru la Comrat. La prima vedere, nimic neobişnuit, s-ar părea să fie o vizită de rutină a unui şef de guvern, proaspăt intrat în funcţie, care a dorit să se documenteze asupra situaţiei într-o zonă a R. Moldova, care putea fi – de ce nu – oricare alta. Putea. Dar a fost să fie, totuşi, regiunea găgăuză. De ce? Există câteva nuanţe care, dacă le luăm în calcul, schimbă esenţial percepţia acestei vizite, mai ales la început de mandat pentru un şef de guvern. În primul rând, această vizită are loc la câteva zile după ce Tiraspolul şi Moscova respingeau (la nivelul consilierilor lui Putin) oferta lui Streleţ de a se întâlni şi a-l convinge pe Şevciuk că Chişinăul este gata să propună Tiraspolului un statut special pentru Transnistria. Doi: în zilele imediat următoare vizitei sale la Comrat, Streleţ se întâlnea cu ambasadorul Turciei în R. Moldova, Mehmet Selim Kartal. După cum era şi de aşteptat, subiectul găgăuz nu a lipsit de pe agenda întrevederii. „Faptul că aţi realizat o vizită de lucru la Comrat, într-un termen scurt de la învestirea în funcţia de prim-ministru, este un semnal pozitiv” pentru „consolidarea relaţiilor de prietenie şi cooperare dintre R. Moldova şi Turcia”, a remarcat diplomatul turc. Trei: în după amiaza aceleiaşi zile, Streleţ a mai avut o întrevedere, de data asta cu şeful Misiunii OSCE, Michael Scanlan, întâlnire la care a fost discutat subiectul transnistrean, dar de la care nu a lipsit nici cel găgăuz. Şi într-un caz, şi în altul, premierul a dat asigurări că guvernul este determinat să facă tot posibilul pentru integrarea celor două entităţi teritorial-administratve în aceeaşi politică comună de integrare europeană pentru R. Moldova. Şi patru: vizita lui Valeriu Streleţ la Comrat avea loc la o zi după ce preşedintele Timofti convocase în şedinţă Consiliul Suprem de Securitate. Puţin probabil ca în acea şedinţă să se fi discutat doar problemele securităţii financiar-bancare, aşa după cum s-a spus în comunicatele oficiale. Da, e un subiect extrem de important (deşi întârziat), care se cerea abordat mai ales în legătură cu vizita la Chişinău a delegaţiei FMI, dar, să fim realişti, nu e singura problemă şi singurul pericol şi risc pentru securitatea R. Moldova. În context fie spus, R. Moldova rămâne singurul stat din regiune care a întârziat cu adoptarea unei noi strategii de securitate şi apărare, conforme evoluţiilor din zonă. După ce au fost ameninţate că vor fi invadate în câteva ore de Rusia, Polonia şi Statele Baltice şi-au revăzut politica de securitate încă anul trecut, România a făcut-o pe 23 iunie, curent, iar cu o lună mai devreme, pe 27 mai, acelaşi lucru îl făcea Ucraina, care s-a retras din toate tratatele militare cu Rusia şi şi-a axat politica de securitate şi apărare pe cooperarea cu statele membre ale UE şi NATO. La noi, spre regret, proiectul noii Strategii este încă în faşă, abia spre sfârşit de august se preconizează punerea lui în discuţie publică, după care va fi „scăldat”, „botezat” şi, poate, spre sfârşit de an, s-ar putea să avem şi noi o nouă Strategie de Securitate şi Apărare. Până atunci, să ne rugăm Domnului să ţină războiul pe loc, în Donbas, iar pe Saakaşvili – să ţină sub control situaţia la Odesa.

La Chişinău, prea puţini şi-au pus întrebarea: era sau nu cazul ca premierul Streleţ să plece la Comrat. Mai ales în prima sa vizită de lucru. La Moscova şi Comrat, întrebarea „Ce a căutat Streleţ în Găgăuzia?”, a fost vehiculată mult mai intens. În unele medii din Rusia, dar şi de la Comrat vizita a fost tratată, după cum era şi de aşteptat, de pe poziţia interesului geopolitic rusesc: Chişinăul vrea să îmblânzească Găgăuzia şi s-o distanţeze de Rusia. Întâi de toate, nu cred că la Chişinău cineva are naivitatea să creadă că ar putea rupe Găgăuzia de la nişte relaţii economice sau interumane cu Rusia. Dar să scoată Găgăuzia din planurile expansioniste ale Rusiei – da. Diferenţele ar trebui conştientizate. Şi la Chişinău, dar, în special, la Moscova şi Comrat. Si doi: o vizită de lucru la Comrat niciodată nu a fost în plus, mai ales că, în cei 25 de ani de independenţă, la Comrat, Ciadâr-Lunga sau Vulcăneşti, preşedinţii şi premierii noştri au mers o dată în mandat, iar uneori nici atâta. Şi dacă în cazul Transnistriei, mai putem motiva cu frontierele, vama şi militarii ruşi la Nistru, în cazul Găgăuziei – nu avem cu ce motiva. În campania electorală parlamentară din 1998, un agronom din raionul Vulcăneşti întreba, de ce, în afară de partidul comuniştilor, nici un alt partid de la Chişinău nu vine să discute cu lumea şi în localităţile lor. Am tratat subiectul cu cei din PPCD. Ştiţi care a fost reacţia? „Nu face pielea cât dubala… La 150 de mii de populaţie, câte voturi putem noi rupe?”. Deci, pentru Rusia, care are peste 140 de milioane de populaţie, 150 de mii de găgăuzi contează, pentru noi, cu 3,5 milioane e un fleac. Dar un „fleac” care, în plan politic, costă foarte scump, pentru că graţie acelei „gândiri” politice, găgăuzii au fost lăsaţi să fiarbă douăzeci şi ceva de ani în „borşul” lui Voronin sau în „soleanca” lui Elţin şi Putin. Găgăuzii, ca marfă politică, sunt la fel de diferiţi, ca şi toţi ceilalţi dintre noi, numai că, spre deosebire de noi, lor nu li s-au oferit şi nişte alternative. Ei au fost lăsaţi, „din raţionamente matematice”, la cheremul unor guvernatori suspecţi, care au făcut din ei „păpuşi de plastilină”, pe care le-au lipit şi dezlipit, după cum le-a fost bine lor sau după cum au fost aruncate zarurile la Moscova. Găgăuzia nu mai poate rămâne în afara atenţiei şi politicii Chişinăului, cel puţin atât timp cât liderii lor gândesc ruseşte şi nu turceşte, iar relaţia cu Găgăuzia nu trebuie să mai însemne doar întrevederi cu başcanii, ci la direct cu „talpa” Găgăuziei. Şi dacă mesajul vizitei premierului Streleţ a fost ăsta, atunci să-i dorim succes. Găgăuzia nu a fost şi nici nu va fi o a doua Transnistrie. Dar ea poate deveni un al doilea Donbas, dacă Rusia va pune stăpânire pe Odesa şi va ajunge la Gurile Dunării. Aşa cum era în 1990.