Imaginea Moldovei în coşul de gunoi

Am deschis poşeta şi am scos o pungă de culoare galbenă, ca să o arunc la cel mai apropiat coş de gunoi. Din câte îmi amintesc, era un coş cu o lungime de aproximativ un metru şi o lăţime de 50 cm şi se afla lângă clădirea vămii.

Imediat ce am aruncat punga, vameşul moldovean s-a apropiat de mine înfuriat, pentru că, explica el gesticulând activ, acel coş era destinat mucurilor sale de ţigară. Veaceslav Nucă, vameşul pe care l-am rugat să se prezinte, era şef de tură în acea noapte. Funcţionarul îmi explica insistent că nu am dreptul să îi folosesc coşul, că trebuie să port gunoiul în geantă şi că, dacă vreau să scap de el, să îl arunc în autocarul cu care merg. Nedumerită, am încercat să îi explic că este totuşi un coş public, nu unul personal. Pentru că am îndrăznit să îl contrazic şi să îi amintesc că este un loc întreţinut din bani publici, Veaceslav Nucă m-a numit „studentă neînţeleaptă”.

Câteva zile la rând mi-am tot amintit despre acest incident, mai ales de furia din ochii vameşului şi de stăruinţa cu care păzea coşul. Ştiam prea bine că salubrizarea este o problemă în R. Moldova, dar niciodată nu mi-am imaginat că poate înfuria un om (un funcţionar plătit din bani publici) în aşa hal.

Pe lângă numeroasele probleme cu care ne confruntăm aici, în R. Moldova, lipsa de acces la coşurile de gunoi ne poate strica nu doar o noapte în tranziţie, ci şi imaginea şi aşa pătată. De fapt, o putem compara chiar cu acest coş de gunoi, păstrat doar pentru mucurile de ţigară ale înalţilor demnitari, ale poliţiştilor, vameşilor, procurorilor, judecătorilor etc. În rest? Unii cară gunoiul după sine, alţii îl aruncă pe furiş, ceilalţi aruncă imaginar acest sistem oficial al R. Moldova la gunoi.

Anastasia NANI