Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Ianukovici, prizonierul lui Putin

Ianukovici, prizonierul lui Putin

Faptul că Ianukovici a ajuns în Rusia nu înseamnă, în mod neapărat, că Putin chiar a vrut, aşa după cum zice, să-i salveze viaţa. O fi fost şi asta. Dar nu se ştie dacă, până la urmă, viaţa lui Ianukovici nu i-a trebuit mai mult preşedintelui Putin, decât ex-preşedintelui ucrainean Ianukovici.

Deşi nu a declarat, oficial, război Kievului, Rusia este, practic, în situaţie de război cu „Ucraina-sora” şi „poporul-frate ucrainean”, pe care Putin îl deplânge, dar de fapt îl detestă, din moment ce şi-a permis că intre, brutal, cu armatele peste el. Războiul a intrat deja în Ucraina, mai rămâne doar să se ordone „foc”. De pe 1 martie, Ucraina este sub invazie militară rusă. Starea de „invazie”, ca stare de fapt, a fost denunţată, public, de Parlamentul de la Kiev, în adresarea către ONU, prin care a cerut Naţiunilor Unite să intervină în apărarea suveranităţii şi unităţii teritoriale a Ucrainei. Deşi a fost încolţit şi luat în furci de toată lumea, Putin „dă în cai” şi îşi continuă ofensiva în teritoriul Ucrainei suverane. Pe lângă faptul că a pus pe picior de război marina rusă de la Sevastopol şi a preluat controlul asupra mai multor unităţi militare ucrainene din peninsulă, Moscova a intervenit în forţă şi cu trupe terestre – potrivit ultimelor date, până la 15 mii de soldaţi şi ofiţeri. Crimeea a capitulat. În locul bicolorului ucrainesn a fost ridicat tricolorul rusesc. Rusia a pus stăpânire militară, politică şi administrativă pe peninsulă şi, potrivit declaraţiilor de acum două zile ale preşedintelui rus, V. Putin, Kremlinul nu exclude faptul că se va extinde în tot sudul şi estul Ucrainei, „în dependenţă de situaţie”, iar această „dependenţă de situaţie” trebuie să însemne, cel mai probabil, măsura în care Kremlinul va reuşi să preia controlul asupra noii administraţii centrale sau, cel puţin, s-o determine să se întoarcă cu faţa spre Rusia. Putin nu ascunde faptul că Crimeea nu mai este singura ţintă a Rusiei în Ucraina, Crimeea este doar începutul unui „barbarosa rusesc” de recucerire a Ucrainei. Va fi, nu va fi? Faptul că Rusiei nu i s-a dat peste mâini în urma Războiului de la Nistru din 1992 şi nici în cel ruso-georgian din 2008, a destrăbălat Kremlinul.

„Nu voi cere ajutor militar Rusiei”

După invadarea militară a Crimeii, Ucraina, practic, s-a rupt în două: una cu capitala la Kiev şi cu o administraţie, nerecunoscută de Moscova şi alta cu centrul la Simferopol, instalată de Rusia, pe care, de data asta, Kievul nu-şi permite s-o recunoască. şi lucrurile nu se opresc doar la Krimeea. De la începutul săptămânii, au avut loc mai multe „răsturnări de putere” la nivel regional: la Odesa, Lugansk, Doneţk, Herson… şi, lista rămâne deschisă. Rusia avansează, de la o zi la alta, în pretinsa sa misiune „făcătoare de pace” în Ucraina . Putin se acoperă cu Memorandumul de la Budapesta din 1994, prin care Rusia, alături de SUA şi Marea Britanie, este unul dintre garanţii independenţei şi suveranităţii Ucrainei. Moscova insistă că la Kiev s-a produs o lovitură de stat, că preşedintele V. Ianukovici a fost mazilit ilegal, că Ucraina este în pragul unui război civil, că ruşii din Ucraina sunt în pericol de moarte şi că Rusia a intervenit pentru a restabili ordinea constituţională în Ucraina. Asta spun Putin şi Lavrov. Ceea ce nu spune nici unul şi nici altul e că, potrivit aceluiaşi Memorandum de la Budapesta, statele-garant nu au dreptul „să efectueze vreo agresiune faţă de Ucraina” sub nicio formă, or ceea ce a făcut Rusia în Krimeea este un act de agresiune militară. Cel puţin, asta declară toate instituţiile internaţionale. Dincolo de Memorandum, însă, trebuie să recunoaştem că Moscova s-a asigurat – pentru interesele sale, evident, cu o carte foarte bună de joc în duelul cu ceilalţi doi garanţi ai Ucrainei: SUA şi Marea Britanie. E vorba de „achiziţionarea” lui V. Ianukovici, pe care Kremlinul îl declară singurul exponent legal al puterii de la Kiev, cu care menţine relaţii şi de c are ţine cont. Întâmplător oare? Faptul că Ianukovici a ajuns în Rusia nu înseamnă în mod neapărat că Putin chiar a vrut să-i salveze viaţa. O fi fost şi asta. Dar nu se ştie dacă, până la urmă, viaţa lui Ianukovici îi trebuie mai mult preşedintelui rus, V. Putin, decât ex-preşedintelui ucrainean, V. Ianukovici. Să ne amintim că la momentul în care s-a deconspirat că este ajuns pe teritoriul Rusiei, Ianukovici, pe lângă alte lucruri pe care le-a spus presei, a declarat că nu are de gând să-i ceară lui Putin sprijin militar în problemele Ucrainei. „După ce am venit pe teritoriul Rusiei, am vorbit telefonic cu Vladimir Putin… Nu voi cere ajutor militar Rusiei„, a spus Ianukovici, ca, peste o zi, Rusia să intre cu trupe în Crimeea, iar încă peste una, ambasadorul Rusiei la ONU, V. Ciurkin, să fluture în Consiliul de Securitate un demers al lui Ianukovici, prin care Rusiei i-ar fi fost solicitat ajutorul militar. Curioasă schimbare de situaţie, nu? Nu ştim dacă a fost aşa sau lucrurile au fost aranjate post-factum, atunci când Rusia s-a pomenit strânsă cu uşa la ONU, trebuind să explice ce caută armata rusă în Ucraina, important e altceva, că Ianukovici este pentru Rusia „preşedintele legal al Ucrainei” doar de făcătură, atunci când are nevoie Putin să-l declare ca atare, în rest este prizonierul lui Putin, prin care fostul kgb-ist va căuta să se spele cine ştie de câte păcate, încă, în cazul Ucrainei.

„Pravîi sektor”, eroi sau fascisti?

Presa rusă turbă. Cu cât presiunile externe asupra Rusiei cresc, cu atât presa din Rusia se face mai agresivă – aici chiar i-aş da dreptate magistratului Muruianu cu expresia „câini turbaţi”. Ceea ce fac, în special, televiziunile ruse este o agresiune informaţională (paralelă cu cea militară din Crimeea) prin care telespectatorului rus (şi CSI-ist, din păcate) i se spală creierii 24 de ore din 24, exact aşa cum se făcea în 1992 în cazul războiului de la Nistru, cu singura deosebire, poate, că ultranaţionaliştii ucraineni, cei din „Pravîi sektor”, luptau în 1992, alături de Rusia împotriva R. Moldova, iar astăzi, tot ei, luptă împotriva Rusiei. şi dacă în 1992, presa rusă şi tot beaumonde-ul politic din Rusia îi idealiza şi făcea din ei eroi (mulţi au fost şi decoraţi), astăzi, tot aceleaşi voci şi portavoci ruse fac din ei „fascişti”, tot aşa cum o făceau şi din Eroii Războiului de Independenţă de la Nistru în 1992. Staţi puţin, domnilor tovarăşi ruşi, ce faceţi: vă blamaţi „eroii”? Chiar aşa?