Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Aneta Grosu: Guvernanţii şi "concursul…

Aneta Grosu: Guvernanţii şi „concursul văcuţelor”

De câteva ori am avut bucuria, surpriza şi încântarea să trec pragul atelierului lui Glebus Sainciuc. Mereu am crezut că poţi veni oricând la el, că oricine îi poate intra în casă şi că, pentru fiecare, găsea o coală de hârtie pentru o “provocare”. În timp, această provocare a căpătat şi un nume exact –  “concursul văcuţelor”.

Oaspeţii lui Glebus Sainciuc erau chemaţi  întotdeauna să participe la acest “concurs”, învingătorii fiind premiaţi cu şarje creionate chiar atunci de gazda însăşi. Pictorul a creionat mii de chipuri – oameni diferiţi, de vârste şi profesii diferite, mai puţin chipuri de guvernanţi din orice timpuri sau generaţii. Să-şi fi manifestat astfel maestrul atitudinea sa faţă de cei de la guvernare? Sau cei de la guvernare, din orice timpuri şi generaţii, nu au găsit niciodată timp să vină în atelierul pictorului, să picteze o văcuţă şi să aştepte cuminţi finalul consursurilor improvizate? Le-o fi găsit “incompatibile” cu funcţiile lor, aceste concursuri ale văcuţelor? Oricare ar fi fost motivul,  aceşti demnitari au ratat irepetabila şansă  “să se joace” cu el, pentru că viaţa acestui extraordinar pictor a fost asemeni unui joc în care fiecare dintre noi, dacă a dorit să-l priceapă, a avut un rol.

Nici printre măştile sale nu vom găsi chipuri de guvernanţi. Dacă nu s-au regăsit în măşti, înseamnă că şi de această dată nu au participat la “jocurile” maestrului, pentu că autorul nu doar confecţiona măştil, dar le implica şi în roluri, dansându-le în ritmuri adecvate caracterelor protagoniştilor săi.

Ce o fi simţit Glebus Sainciuc faţă de acest soi de oameni – guvernanţii? Acum regret din suflet că, în cele câteva vizite pe care le-am avut în atelierul său, nu am discutat vreodată la acest subiect. Vorbeam despre orice, despre oricine şi, recunosc, e vina mea că nu l-am întrebat despre atitudinea sa faţă de guvernanţi.

Deunăzi seara, într-un program TV, îl ascultam pe Tudor Ţărnă, directorul Centrului de Cultură şi Artă “Ginta Latină”, povestind cum, după destrămarea URSS, primul care venise să vadă instituţia care fusese a PCUS a fost maestrul Sainciuc. “M-a rugat să-l însoţesc peste tot, inclusiv prin subsoluri, voind să afle în ce condiţii activau oamenii de partid atunci… Se uita prin toate geamurile, de parcă voia să înţeleagă ce fel de imagini urmăreau pe parcursul zilei, prin sticlă, acei funcţionari”, povestea Ţărnă, lăsând să se înţeleagă că, în perioada sovietică, maestrul nu era “al casei” pe la PCUS.

Şi într-un articol de presă am găsit o idee care trădează cumva relaţia maestrului Sainciuc cu guvernarea, oricare ar fi fost ea. Acum 3 ani, Glebus, cum i-a plăcut să-şi spună, împlinea 90 de ani.  La 9 decenii de viaţă, a avut două dorinţe: “să doarmă” şi să-şi editeze colecţia sa de bagatele (mici opere de artă, după cum spune un dicţionar explicativ). Nu le-a editat. Din lipsă de bani.

Dar post-mortem? Cel puţin post-mortem, cum va fi valorificată moştenirea maestrului?

Aneta Grosu, aneta@zdg.md