Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Greşeli de învăţătură

Greşeli de învăţătură

Comuniştii nu mai pot guverna. Nu mai au cum. Şi nici cu ce. Şi nici cu cine. Dar asta nu înseamnă, deloc, că comuniştii pleacă.

Anul politic-2009 rămâne, şi după scrutinul din 29 iulie, unul pe cât de zgomotos şi pe alocuri emfatic, pe atât de incert şi riscant. Riscurile şi incertitudinile vin întâi de toate din diferenţele prea mari dintre cele două regimuri, care urmează să se succeadă la guvernare: unul autoritar, antinaţional, atrofiat politic, legat de Moscova şi lipsit de orice idealuri de libertate şi altul liberal-democrat, cu un alt diapazon de gândire, mentalitate, viziuni şi relaţii cu lumea. Iar de aici şi concluzia, adică, în cazul unui schimb de regimuri politice la Chişinău, această schimbare nu poate presupune doar schimbarea domnilor. Schimbarea trebuie să însemne întâi de toate reformă. Şi nu doar la vârf. În caz contrar, riscăm să repetăm greşelile de după 1990, pentru care am plătit şi continuăm să plătim până azi tribut greu.

«Risipă» de cadre sau reformă?

Pe fundalul negocierilor dintre liberali şi democraţi, iar în perspectiva imediată şi dintre liberali, democraţi şi comunişti, cineva dintre analiştii politici de la Chişinău insista zilele trecute să acrediteze ideea că Alianţa, intrând la guvernare, nu ar trebui să procedeze la remanieri de personal în instituţiile statului, cu excepţia eşalonului unu. În rest, lucrurile ar trebui lăsate cum sunt. «Nu e cazul să facem risipă de cadre», opina expertul, uitând, probabil, că aceste «cadre» sunt în bună parte extrem de viciate. Între timp, un alt analist şi lider de opinie se întreba, cu aceeaşi insistenţă, dacă e bine ca opoziţia să pretindă puterea şi ce va face ea cu această putere dacă vine la guvernare? Personal, nu sunt adeptul ideii că liberalii ar trebui să renunţe la guvernare, să lase comuniştilor şansa de a se compromite definitiv, iar în primăvară, prin alegeri anticipate, să preia integral puterea în R. Moldova. Mă întreb, însă, reieşind din varianta «inviolabilităţii cadrelor», ce şanse ar avea această guvernare să se realizeze dacă va fi asistată de un personal care nu e «în regulă». Şi dacă rămâne personalul, cum pleacă comuniştii? E ca şi cum ai urca, de bună voie, pe-o maşină cu motorul defect sau la cârma unui avion cu resurse limitate de zbor.

Vrem sau nu, dar trebuie să recunoaştem că «fenomenul politic şi administrativ Voronin», abuziv şi impertinent în esenţa sa, a generat în ramurile puterii şi dincolo de ele mai multe fenomene similare lui. De ce am ascunde, să zicem, existenţa «fenomenului Papuc» în poliţie, Gurbulea în procuratură, Mejinschi (deşi fost, dar fenomen) la anticorupţie, Baldovici la construcţie, Tcaciuk-Reidman în geopolitică şi geoeconomie, Stepaniuc la ştiinţă şi educaţie, Gorincioi la audiovizual, Starâş în mass-media etc. Singurele mai puţin afectate sau neafectate fatal au rămas doar şcoala şi presa.

Până şi biserica nu a scăpat nevirusată. Şi-atunci cum facem, cum e mai bine să procedeze noua guvernare ca să nu ajungă ostaticul propriei guvernări? Evident, nu ar fi cazul, poate, să punem problema unei campanii de epurare a cadrelor. Există, însă, limite şi norme, dincolo de care trebuie să intervină legea. E mult? E puţin? E de ajuns. Altfel, ce rost ar mai avea schimbarea regimurilor?

Nu este R. Moldova statul în care să prevaleze deontologia profesională. Să nu ne amăgim singuri pe noi. Suntem o altfel de lume, venită sau scăpată dintr-un altfel de trecut, educată în spiritul supuşeniei tribale, plină încă de prizonieri, ostatici şi ieniceri sovietici, pentru care toate idealurile se reduc la maţe şi stomac. Rămânem, din păcate, de lume şi de timp.

Lichele vechi, lichele noi

Partea proastă a lucrurilor vine însă… şi din altă parte. Riscantă la fel ca şi prima şi poate că şi mai plină de riscuri. Din momentul în care a fost clar, pentru unii imediat după evenimentele din 7 aprilie, pentru alţii după anunţarea anticipatelor, iar, pentru ultimii, după alegerile din 29 iulie, că este posibilă schimbarea, tot genul de spumă şi lichele, mai vechi şi mai noi, mai în ani sau nu prea, au început a se îmbulzi pe la partidele liberale şi a-şi face, direct sau prin intermediari, imagine de mari luptători pentru adevăr şi dreptate, în speranţa că vor fi auziţi, crezuţi, acceptaţi şi imediat trecuţi pe lista de funcţii. Aşadar, cineva, undeva are grijă, pentru orice eventualitate, să aranjeze substituirea unui rău cu un alt rău, atât doar că altfel ambalat. «Lucruri stranii de tot se întâmplă pe glob…», ar zice A. Păunescu. Deşi, până la urmă, nimic straniu pentru cazul unei foste şi încă actuale colonii sovietice, administrată sovietic şi controlată de fostele servicii sovietice.

Lecţiile care nu trebuie uitate

La începutul anilor ’90, când lupta de emanicipare naţională intrase în faza sa astrală, vechea nomenclatură sovietică (fie că s-a orientat, fie că a fost ajutată să se orienteze) a mers şi s-a asociat mişcării. Şi, pe muchia «valului», a intrat în primul parlament pe lista Frontului Popular, a invadat ministerul de externe, ambasadele şi tot ce mai putea fi invadat. Argumentele lor erau cât se poate de convingătoare pentru nişte începători în politică, precum era Frontul la acei ani: «Ce-a fost a fost. Să fim ceea ce trebuie să fim. Suntem cu toţii moldoveni şi trebuie să ne ţinem grămadă». Ce au devenit? Cu foarte mici excepţii, acelaşi rahat, altfel colorat. Mi-amintesc că, în 1992, primul premier post-sovietic la Chişinău, M. Druc, care avea marele cult de a crede oamenilor pe cuvânt în spernaţa că „vechii” s-au refăcut odată cu căderea imperiului, a şi fost prima lor jertvă. Şi asta pentru că îi acceptase, atât pe lista cabinetului de miniştri, cât şi în aparatul primului-ministru. „Profesionişti”. Cu trecut sovietic bine probat la timpul lor, pe care într-un an de zile l-au sacrificat în interesul lor clientelar şi l-au scos la mezat. Şi nu e vorba doar de Sangheli şi brigada sa colhoznică din parlament, „Viaţa Satului”, au fost în jurul lui Druc şi alţii mai mici, care au făcut aceeaşi treabă mare. Dar acesta era începutul. Avem lăsaţi în urmă de atunci 19 ani. Ce facem? Continuăm să greşim? Cred că şi aşa am greşit prea mult. Politica şi aparatele administrative în stat trebuie asanate integral. În special cele de forţă şi securitate. Dezinfecţie generală. La scară naţională. Dacă vrem să mai respirăm cumva şi altfel de aer decât cel pe care ni-l strecoară, scrâşnindu-l şi pufnindu-l printre dinţi, nări şi buze, tovarăşul Voronin.

Petru GROZAVU