Gaura memoriei
Ziua de 9 mai a trecut, cu discuţii previzibile, dar şi surprinzătoare. Cântăreţul rus cu coafură eternă, Iosif Kobzon, a încercat să intre şi pe scena politică, condamnându-i pe iniţiatorii de a redenumi Ziua Victoriei în Ziua Doliului. Presa, în special cea proeuropeană, a elucidat, repetat, adevărurile istorice şi crimele socialismului internaţional, întruchipat de Uniunea Sovietică, fără a diminua crimele naţional-socialiştilor.
Se susţine pe bună dreptate ideea că trebuie să păstrăm memoria, să cercetăm trecutul şi să fim atenţi ca asemenea calamităţi să nu se repete. La unii comentatori, experţi şi parlamentari care, în contextul lui 9 mai, se manifestă tradiţional ca anti-totalitarişti şi ca aparenţi susţinători ai tezelor sus-menţionate, sunt vizibile, totuşi, anumite lacune în consistenţa argumentării: atât în aprecierea trecutului, cât şi în diagnosticul actualelor pericole pentru democraţie şi statul de drept.
Dacă argumentul porneşte, corect, de la observarea crimelor comunismului, ar fi logic ca şi toţi susţinătorii revoluţiei bolşevice să fie pasibili de condamnare morală sau cel puţin ca actele lor să fie studiate şi păstrate vii în conştiinţa istorică. Mulţi istorici din Vest au documentat exhaustiv rolul Occidentului în susţinerea statului stalinist şi nu numai. Autorii celebrei “Cărţi Negre a Comunismului”, dar şi alţi cercetători eminenţi ai comunismului, cum ar fi Robert Conquest, acuză pe drept o mare parte a elitei intelectuale şi politice occidentale, care prin proslăvirea cauzei sovietice („marele experiment”) au făcut posibile decenii de tiranie şi, eufemistic vorbind, o naivitate politică care a lăsat popoarele Europei de Est pradă comunismului.
E de bănuit că “verticalitatea” morală, atât de des declarată, a multor intelectuali “anti-comunişti” depinde uneori de interesele geopolitice şi de potenţialii donatori, pentru “tancurile de gândire” (think tanks) şi truda lor intelectuală. Or, au apărut cumva, în ultimii ani, de când Partidul Comuniştilor nu se mai află la putere, publicaţii sau au fost organizate conferinţe ştiinţifice dedicate unor teme delicate, bunăoară: cum preşedintele american Roosevelt (şi nu numai) a “flirtat” cu Stalin, apărându-l în SUA public, lustruindu-i imaginea şi numindu-l adulator “Uncle Joe”; cum presa europeană şi americană, la cel mai înalt nivel, a închis ochii la foametea din Ucraina sau Basarabia, sau chiar a făcut propagandă pentru versiunea sovietică privind aceste crime; cum sute de mii de disidenţi sovietici sau prizonieri de război au fost repatriaţi împotriva voinţei lor în “raiul muncitorilor” (în unele cazuri chiar din SUA!), pentru a fi torturaţi, deportaţi şi, în mare parte, ucişi; cum şi alte regimuri comuniste au fost susţinute iniţial sau au fost menţinute la putere cu ajutorul Occidentului, ca în cazul Chinei sau Cambodgiei lui Pol Pot; cum între 1967 şi 1970 presupuşii rivali SUA şi Uniunea Sovietică au avut o cauză comună în înăbuşirea secesiunii din regiunea Biafra a Nigeriei, soldată cu un milion de morţi.
Sau cine dintre acuzatorii “profesionişti” ai autoritarismului de altădată ridică o voce de protest astăzi, atunci când, inclusiv (!) în lumea vestică, statul interceptează convorbirile cetăţenilor, le confiscă averile prin impozite exorbitante sau direct de pe conturile bancare, unde statul de drept e treptat erodat în “lupta împotriva terorismului mondial”?
Mulţi intelectuali din ţările baltice s-au plâns că ţările lor au ratat şansa de a deveni mai libere, mai necomuniste decât cele din Occident, după dezagregarea Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, comparativ cu alte ţări estice, istoria lor recentă a fost un succes economic şi politic.
