Frica din curtea mănăstirii
L-am întâlnit în curtea unei mănăstiri din România. Linişte clară, înflorită pretutindeni în spaţiul divin al locaşului monahal. Câţiva pelerini caută insistent ceva în jur: în biserică, în faţa icoaneor, în faţa moaştelor unui sfânt, despre care se spune că au puteri tămăduitoare. Măicuţele muncesc şi tac. Muncesc şi se roagă. Muncesc şi cred. Ai impresia că veşmintele de culoare neagră nu le incomodează deloc, deşi soarele amiezii frige. El, sobru, tras la faţă, retras… Îi fac o fotografie. Îmi spune că nu acceptă mediatizarea pozei sale. Accept. Încerc să leg o discuţie. E tăcut şi trist. Pare speriat. Îi spun să nu aibă frică, pentru că suntem într-un loc ce nu ne-ar permite să trişăm, să fim nesinceri, să urzim rele sau să hulim. E spaţiul purificat al unei mănăstiri, iar acest statut special face, probabil, pe orice vizitator mai responsabil, mai atent nu doar la vorbă, ci şi la gând.
Spune că are motive să fie retras, tăcut, resemnat. Spune că a obosit de trădare, de ameninţări tacite, de oameni făţarnici, de cei care, după ce îţi transmit toată admiraţia pentru tine, îţi întorc fără regrete spatele, refuzând să te mai recunoască, mai ales dacă înţeleg că tu ai nevoie de sprijinul sau chiar de ajutorul lor… Vorbeşte despre problemele ce l-au făcut să plece de acasă. Avea nevoie de altfel de viaţă şi a ajuns aici, deşi lumea interpretează diferit plecarea sa. Spunând că a evadat sau că s-ar afla în vreo misiune. Spune că şi-a schimbat modul de trai, felul în care înţelege să sufere sau să se bucure de fiecare zi. Nu, nu a spus că e altcineva sau că încearcă să devină altcineva, doar a spus că vrea să trăiască altfel. Regretă. Mai multe lucruri, dar ştie că acestea, adică regretele, nu mai au rost.
În drum spre atelierul de icoane al mănăstirii, acolo unde măicuţa care ne însoţea urma să ne demonstreze miracolele naşterii icoanelor sfinte, îl întreb dacă nu cumva ar fi mai bine să-şi strige în voce gândurile. Să se ia în mâini, să iasă şi să vorbească lumii despre tot ce i s-a întâmplat, despre cei care, cu voia sau fără voia sa, i-au schimbat atât de drastic, atât de dur, atât de crunt, atât de nesuferit, cursul vieţii, după care l-au trădat şi au făcut în fel şi chip să se debaraseze de el. Îl întreb dacă nu cumva un astfel de act de curaj l-ar salva de chinuri şi frământări, dacă nu cumva, eliberându-se, ar trăi mai liniştit, mai clar, mai aproape de oameni, mulţi dintre care mai aşteaptă aceste dezvăluiri ale sale, oricât de dure şi de descurajatoare ar putea fi ele. Simt că îmi dă dreptate, dar spune că nu poate face acest pas. Nu îl va face nici în anii următori. Îl întreb dacă a ales să stea închis în sine de frică, de teamă pentru viaţa sa şi pentru viaţa copiilor săi. Mi se uită în ochi, iar eu înţeleg că, deşi nu spune niciun cuvânt, această privire a sa înseamnă, de fapt, un răspuns afirmativ la întrebările mele. Îl mai întreb dacă, nu cumva, atunci când a lipsit, ar fi trebuit să trăiască cea mai mare frică din viaţa sa, pentru că, atâta timp cât nimeni nu cunoştea nimic despre locul aflării sale i s-ar fi putut întâmpla orice acolo. Spune că s-a gândit la asta, dar că, oricum, nu este pregătit să dezvăluie mai multe. Îl mai întreb dacă nu crede că, tăcând, riscă şi mai mult, dându-mă cu părerea că orice pericol anunţat devine mai mic din simplul motiv că devin cunoscuţi răuvoitorii. Spun asta deşi, recunosc în sinea mea că, cel mai des, frica nu poate fi depăşită. Oamenii aleg să tacă, să ascundă nişte taine, luându-le chiar în mormânt cu ei.
Măicuţa de la mănăstire ne arată cum sunt făcute icoanele. În acest atelier, toţi lucrează mult în ultimele zile, pentru că joi, 15 august, e Hramul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului. Vor veni mulţi pelerini, iar icoanele sfinţite în această zi sunt încărcate de putere dumnezeiască.
Nu mai vorbisem de vreo 10 ani şi se adunaseră sute, mii de întrebări în capul meu, la fel ca şi în sufletele celor mulţi, care l-au crezut, s-au rugat pentru el şi l-au aşteptat să revină viu şi nevătămat din neştire. Spune că întrebările mele şi răspunsurile sale nu au rost, deoarece, inevitabil, ar fi legate de un singur subiect şi, probabil, de un singur om despre care el nu vrea să vorbească niciun cuvânt. Eram în curtea unei mănăstiri şi nu aveam cum să-i spun mai multe, să-i reproşez ceva sau să-i cer să vorbească mai mult decât binevoieşte el.
