Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Frica de Istorie

Frica de Istorie

„Culmea. Am ajuns să nu fim capabili nici măcar să ne apărăm Istoria…”. Este un citat de pe site-ul ZDG la unul din materialele publicate în numărul trecut, cu referire la evenimentele care au precedat ziua de 16 mai, 2012 dar şi despre cele din data de 16: 200 de ani de la raptul Basarabiei şi anexarea ei la Rusia Ţaristă. Remarca cititorului este gravă de tot, dacă ne gândim la sens, iar sensul ar fi că am ajuns la starea în care nu numai că nu suntem capabili să facem Istorie, dar nici, măcar, s-o apărăm pe cea, pe care au făcut-o ori pentru care s-au sacrificat alţii, de dinaintea noastră. În loc s-o ridicăm din întuneric, s-o scuturăm de praf şi s-o punem la icoane, căutăm s-o ocolim sau – şi mai rău, s-o neglijăm, să ne incomodăm de Ea ca şi cum ar fi un rău care ne face de ruşine, care ne-ar compromite şi, în această obrăznicie a noastră, trecem peste Dânsa ca porcul peste flori, ne batem joc de Ea, o desconsiderăm sau o lăsăm la discreţia şi pe mâna ocicui nu i-i lene să atenteze la demnitatea Ei (Noastră). Şi asta s-a întâmplat nu doar în ajun de 16 mai. Asta se întâmplă (trecem peste perioada ţaristă şi sovietică) de 21 de ani de „independenţă” şi „suveranitate”. Tricolorul ba este al nostru, ba este unul „fascist” sau nu e nimic. Stema de Stat la fel. Limba, Scrisul, Istoria, Biserica, Învăţământul, Educaţia, Politica Externă, relaţiile cu România şi cu toată lumea (alta decât Rusia) – toate terfelite şi condamnate de tot genul de terfari politici şi politruci de serviciu al fostului imperiu. Arătăm, în felul de a fi, şi după 21 de ani de independenţă, de parcă am fi o rezervaţie şi nu stat, o peninsulă rusească, o semi-republică sovietică socailistă moldovebească şi nu partener egal Rusiei, aşa după cum zic tratatele oficiale. E vina Moscovei sau doar a Moscovei? E şi a ei. Dar e şi povara pan-sclaviei noastre moldoveneşti. Sindromul „să nu ne facem probleme cu vecinii” (ruşii), intrat temeinic în vocabularul clasei politice de la Chişinău, devine tot mai mult o boală iereditară, de care s-au molipsit şi încearcă să ne molipsescă şi pe noi, până şi cei care guvernează azi R. Moldova…,ca să nu mai vorbim de Şelin, de Mişin, de Dodon, de Formuzal, de Muntean, de Voronin, de Stati şi de tot felul de „minorităţi politice”, care încurcă tot mai des Estul cu Vestul şi Istoria Basarabiei cu cea a Rusiei.

Dacii de la Curţile Romane

Remarca cititorului ZDG, „…am ajuns să nu fim capabili nici măcar să ne apărăm Istoria…” ziceam că este o reacţie la comportamentul pe care l-au avut oficialii noştri vizavi de data de 16 mai. Să ne amintim că, în ajun, liderul PL, M. Ghimpu, a cerut colegilor de guvernare să se convoace într-o şedinţă specială a Parlamentului şi să declare ziua de 16 mai Zi de Doliu, cu coborârea Drapelul de Stat în bernă. N-a fost să fie. N-a mers. PLDM şi PD s-au opus. Dacă PLDM nu a mers mai departe de o bâlbâială improvizată ad-hoc, PD, în persoana preşedintelui de onoare, D. Diacov a fost mai violent şi i-a reproşat lui Ghimpu „să nu ne ţină în doliu”, că „R. Moldova trebuie să trăiască bine cu toţi vecinii, să nu dea motiv de conflicte şi să ne consolidăm ca naţiune…Ideea cu ocupanţi, cu eliberări nu e a noastră…», a fost replica lui Diacov pentru Ghimpu. Bine, dle Diacov (şi cei de aceeaşi opinie) dar faptul, ca atare, s-a întâmplat. A fost. A avut loc. Ca şi multe altele de până şi de după el. Cui nu-i este clar azi că dacă nu ar fi fost ocupaţie, nu am fi avut nevoie de Independenţa pe care o sărbătorim anual şi oficial pe 27 August? De 20 de ani. Putem noi, cumva, prin tăcerea noastră să anulăm din Istorie ziua de 16 mai 1812 sau pe cea de 28 iunie 1940 sau pe cele de 13 iunie 1941, 6 iulie 1949, 3 martie 1951 (deportările), 24 august 1944, 24 ianuarie 1859, 27 martie 1918 sau, şi mai aproape, 2 martie 1992 ori 27 August 1991? E mai bine pentru relaţiile cu Rusia (că analfabetism azi nu mai avem) să rămânem fiecare cu «pietrele în sân» sau să le scoatem, omeneşte, pe masă şi să ne înţelegem asupta trecutului? Dacă Germania a avut curajul (motivată, desigur) să se pocăiască pentru crimele celui de-al doilea război mondial, de ce să nu ajutăm Rusia să facă şi ea acelaşi lucru? Să accepte Istoria aşa cum a fost. Comunismul a făcut pe glob 314 milioane de victime omeneşti. Tributul plătit de România comunismului se ridică la circa 2,5 milioane, plus alte 1,5 milioane de vieţi omeneşti în zonele de ocupaţie sovietică: Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. E puţin? E neimportant? Nimeni nu are de gând să le urse în cârcă aceste crime lui Putin sau Medvedev, dar loc pentru condamnarea lor trebuie să existe. De ce la ei acasă, în Rusia, aceştia au condamnat stalinismul şi poartă de grijă victimelor acestui regim, dar dincolo de Rusia desconsideră condamnarea stalinismului? Şi nu doar a stalinismului. Şi-atunci, noi, prin faptul tăcerii noastre asupra Istoriei, ajutăm cumva Rusia să se vindece de acest trecut sau o lipsim de şansa vindecării? Cum vrem să evităm greşelile Istoriei, dacă nu vrem să învăţăm Lecţiile Ei? Zice dl Diacov că trebuie să lăsăm Istoria la o parte şi să ne concentrăm pe «consolidarea noastră ca naţiune». Bine, dar pe ce repere? Pe care valori, moştenire, tradiţii? Pe care trecut? Şi până unde ne putem permite această întoarcere în trecut?(ca „să nu supărăm vecinii!”). Până la 28 iunie 1940? Până la 16 mai 1812? Până la campania de la Prut a lui Petri I de la 1711? Sau şi mai departe? Nu v-aţi întrebat niciodată, de ce «bravii» noştri politicieni fie că fug de Istorie, fie că o recunosc, dar selectiv şi doar până la 1359? Pentru că dincolo de el, în adâncurile Istoriei suntem parte a unei mari civilizaţii, în care nu eram nici moldoveni, nici munteni, nici transilvăneni, eram geto-daci şi eram o putere. Cei mai mari împăraţi ai Romei şi-au împodobit palatele şi curţile cu statui de-ale dacilor şi i-au imortalizat în timp, deşi le-au fost adversari de temut. Lecţie, nu? Şi încă ce Lecţie, numai că pe vremea boierimii noastre din politică, această Lecţie nu se învăţa în şcoală, iar azi, aceeaşi Lecţie, nu este în spiritul moldovenismului sovietic şi nici a celor care-l slujesc. Istoria, ca viaţă în timp a unei naţiuni (ca să revin la pledoaria dlui Diacov pentru „consolidarea noastră ca naţiune”) nu trebuie nici trăită, nici gândită şi nici pusă sau repusă în circuit şi valoare în dependenţă de voia sau plăcerea „vecinilor”. Da, în Istorie, ca şi în viaţa de toate zilele, trebuie să existe loc pentru iertare. Nu, însă, şi pentru uitare. Uitarea de Istorie este trădare.

Petru Grozavu