Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Forţa a 3-a, unde e?

Forţa a 3-a, unde e?

Liderii Alianţei îşi schimbă deciziile ceas pe minut. Mai des decât se schimbă timpul afară sau îşi schimbă cursele aeriene, între Est şi Vest, Igor Dodon. Indeciziile primează. Trei lideri – şapte păreri. Câte una pentru fiecare zi a săptămânii.

Deşi Lupu promitea, încă miercurea trecută, că până la sfârşitul săptămânii sau începutul acesteea, Alianţa va fi gata să-şi anunţe decizia vizavi de varianta de alegere a şefului statului, lucrurile rămân pe vechi. Liderii AIE au anunţat ieri că îşi mai iau o săptămână ca să coase, să descoase, să mai facă nişte calcule, recalcule şi să vadă dacă rămân la ideea referendumului sau acceptă «încrucişarea» cu grupul Dodon. Mă rog, proverbul «şapte ori măsoară şi o dată taie» e din cartea marilor înţelepciuni şi, in mod normal, nu ar trebui, parcă, să ne deranjeze, să ne complice dispoziţia şi viaţa, dacă…, dacă nu ar mai exista şi alte proverbe, la fel de înţelepte, cum ar fi, bunăoară «nu lăsa lucrul de azi pe mâine» sau «nu deschide gura, până nu te-ai gândit ce vrei să spui». Uite că, în acest sens, Alianţa a trecut peste proverb. Pe 15 ianuarie, liderii AIE anunţau, în cor, că până la sfârşitul lunii aprilie va fi organizat un referendum constituţional pentru deblocarea procesului de alegere a şefului statului. «Alianţa nu a luat o decizie uşoară, dar este unica, care poate scoate situaţia din criza politică». A fost opinia oficială şi solidară a celor trei lideri, perfect motivată în condiţiile boicotului şi sabotajului cronic, impus de opoziţia comunistă şi socialistă. Ce-a urmat? La numai două zile, ne-am pomenit cu o Alianţă în derută, părerile au început a varia de la un lider la altul şi astăzi, singurul dintre toţi, care mai pledează ferm ideea referendumului, este liderul liberalilor, M. Ghimpu. Dacă acest joc de-a părerile este, cumva, o chestie tactică – mai trece… politica nu e aritmetică. Dar dacă e o greşală tactică?

Indeciziile, ca şi deciziile, produc efecte…

Se crează, uneori, impresia că în tot ce fac şi spun, liderii Alianţei nu toţi şi nu totdeauna ţin cont de faptul că sunt oameni de stat şi că în fucnţiile în care sunt, ceea ce spun sau fac, nu o spun şi nici nu o fac doar pentru dânşii. Indeciziile lor, la fel ca şi deciziile, produc efecte. Şi în situaţia pe care o avem în R. Moldova – puţin spus dezaxată şi tensionată, aceste efecte ar putea fi (dacă nu cumva sunt deja) mult mai erozive şi distructive pentru AIE chiar decât protestele şi declaraţiile care se fac la mitingurile CACD sau PCRM. De ce? Pentru că indeciziile demoralizează. Nu oponenţii, ci adepţii. Cui nu-i este clar că cei care ies sâmbăta şi duminica la protestele CACD-ului sau PCRM-ului sunt (chiar dacă nu sută la sută) din alte «trenuri» şi «vagoane» şi Alianţa pentru ei nu contează deloc sau prea puţin. Întrebarea e: ce se întâmplă cu «ceilalţi»? Şi la momentul în care AIE îşi va trage şi ea «trenul» în «gară», câtă lume dintre «ceilalţi» va fi gata să dea buluc şi va vrea să urce în «vagoane»? Închipuiţi-vă pentru un minut ce s-ar putea întâmpla cu un pluton de soldaţi, scos pe linia de atac, sub ploaie de gloanţe şi ţinut în neclaritate măcar 15 minute – nici înainte, nici înapoi. Ce va mai rămâne din moralul soldaţilor pentru momentul în care li se va ordona «la atac»?

CACD, PCRM, AIE şi zicala rusă

Intre timp, opoziţia parlamentară avansează. Şi forţează toate redutele posibile: televiziuni, presă scrisă, poştă, stradă, tribune internaţionale, agentură politică locală, agentură politică externă, Biserica Rusă din Moldova, trupele neregulate de «Pavlici Morozov» etc. În teritoriu, politrucii lui Voronin au anunţat mobilizare generală, reactualizând practica bolşevică «Tî zapisalsea dobriovolţem?» şi adunând liste de voluntari ca pentru războiul din 1914-1918. Nu e clar dacă comuniştii se pregătesc şi pentru lupte de partizani, dar mobilizarea este în toi. Şi va continua până la convocarea «celui de-al doilea Congres Civic, la care vom decide ce facem mai departe». Este declaraţia liderului comunist, V. Voronin, făcută sîmbătă, cu ocazia reluării protestelor stradale la Chişinău, deşi sezonul alaiurilor de stradă în capitală a fost deschis cu o săptămână mai devreme de Comitetul de Apărare a Constituţiei şi Democraţiei (CACD) al lui Iurie Roşca, Anatol Plugaru şi Valeriu Midrigan. PCRM şi CACD, dar, de fapt, aceeaşi: acuzaţii identice în adresa AIE (uzurparea puterii în stat) şi revendicări tot identice (dizolvarea Parlamentului şi alegeri anticipate). Singura deosebire dintre PCRM şi CACD e că anturajul lui Voronin iese la proteste în «uşănci» (căciule cu urechi, de lup, de parcă-s din brigăzile de partizani ale lui Kopceak) iar cei de la CACD sunt mai «populari» şi poartă cuşme de miel sau de iepure de casă. Dacă cei care administrează CACD-ul nu ar fi fost implicaţi în relaţii de tovărăşie cu comuniştii (deşi dreptul le aparţine) şi i-ar fi asigurat acestui Comitet o extensie participativă mai largă (la nivel organizaţional şi decizional), poate că CACD-ul ar fi crescut într-o alternativă reală atât Alianţei, cât şi opoziţiei comuniste şi ar fi devenit «forţa a treia», de care tot mai multă lume se întreabă azi în R. Moldova. Şi atunci, poate că AIE, PCM, PCRM ar fi fost mai puţin ursuzi şi mult mai cooperanţi, temperaţi şi atenţi în ceea ce spun sau fac. Dar aşa – banal de tot: declaraţiile, acuzaţiile, ameninţările CACD şi PCRM în adresa AIE şi toate alaiurile de pe uliţele Chişinăului amintesc de zicala rusă «bliadi na bliadi sidit i bliadiu pogoneaet» (tîrfă la tîrfă scoate ochii).

Petru Grozavu