Faima defăimaţilor
După decenii de “imunitate morală” în cadrul sistemului comunist, conducătorii şcolii sovietice sau cei cu nostalgii pentru fostul rai al funcţionarilor pare să fi găsit o nouă soluţie – legile antidefăimare. În jurul dezvăluirilor fostului ministru al Tineretului şi Sportului, Octavian Ţâcu, imediat apăruseră ameninţări pe motiv de “defăimare”. Aceeaşi tendinţă e observabilă şi în alte ţări CSI, cum ar fi Rusia sau Ucraina. Interesant ar fi să analizăm pentru ce fapte se invocă astfel de legi şi care este presupusa “faimă” a acestor victime ale “dezinformării” populaţiei.
Personal am experienţă cu astfel de ameninţări, lucrând la o universitate privată din spaţiul post-sovietic. Când sam devenit mai intolerant faţă de anumite comportamente ale reprezentanţilor administraţiei şi mi-am formulat criticile, mi-a fost deconectat telefonul de serviciu, contul de e-mail corporativ a fost câteva săptămâni blocat – pentru “verificări tehnice”. Am fost supus şi altor hărţuieli. După o notă de protest adresată rectorului şi unor colaboratori-cheie ai acestei instituţii, în care menţionam că astfel de metode ar însemna “socialism ca realitate” (după cartea disidentului sovietic Zinoviev), rectorul respectiv m-a ameninţat că mă dă în judecată pentru defăimare şi că va face tot posibilul ca să fiu alungat din R. Moldova.
Persoanele care sunt atât de sensibile încât orice critică la adresa lor o consideră lezmajestate, au chiar ele tendinţa de a agresa “onoarea şi demnitatea” altora. Astfel, de exemplu, rectorul în cauză îi eticheta pe angajaţi, şi mai ales pe angajate, cu numele diferitor legume sau specii de animale. Tot el îşi bătea joc de alte instituţii universitare. Cum rămâne, în astfel de cazuri, cu demnitatea persoanelor ierarhic inferioare şefilor? Să nu merite acestea un tratament respectuos?
Calitatea de a te linguşi pe lângă cei consideraţi mai puternici şi de a-ţi bate joc de cei consideraţi inferiori poate că a fost o strategie “adaptivă” în perioada sovietică, deoarece structura puterii era mai rigidă şi mai predictibilă. Astăzi, în condiţiile unei economii de piaţă, nu doar că este neetic, dar şi mai puţin inteligent. Persoanele desconsiderate azi mâine pot fi clienţi corporativi sau parteneri-cheie. Într-un mediu mai schimbător, stratagemele adulatoare, dar şi cele batjocoritoare, devin uşor detectabile pentru interlocutor şi afectează negativ performanţa economică.
Pe de altă parte, dacă am aplica logic principiile liberale din trecut ale auto-proprietăţii (fiecare are dreptul la propriul corp), am vedea că penalizarea defăimării nu are niciun sens etic. “Faima” nu aparţine persoanei-ţintă, ci este ansamblul opiniilor pe care alte persoane le au despre persoana-ţintă. Prin urmare, ea nu poate pretinde să aibă drepturi de proprietate asupra gândurilor altor persoane, indiferent dacă ele sunt pozitive sau negative. Singurul lucru pe care îl poate face este să încerce să convingă publicul că zvonurile nu sunt adevărate, că de fapt este o persoană foarte onestă, acuzată pe nedrept.
Anume această cale se pare că o aleg doar puţini dintre cei vizaţi. Restul, în loc să răspundă calm la critici, să fie deschişi pentru dialog, optează pentru ameninţări, încearcă, din culise, să înăbuşe orice critică. Dar persoanele oneste şi defăimate pe nedrept ar trebui să fie pentru abrogarea legilor contra defăimării, deoarece, în absenţa lor, cetăţenii ar fi automat mai sceptici faţă de acuzaţiile publice, iar astăzi presupun că cea mai mare parte din ceea ce se spune trebuie să fie corect, fiindcă, în caz contrar, informaţia ar fi fost oprită prin lege.
