Eşti o purcică… Hai, mamă, că n-am vrut

La staţia de troleibuze de lângă Primăria Chişinău, în troleibuzul nr. 8, urcă o mamă cu o fetiţă de vreo 12 ani. Femeia avea în mână două genţi mari. Fiică-sa ţinea şi ea în mâini o sticlă cu apă minerală.

Troleibuzul a parcurs trei staţii şi am ajuns la Gara feroviară. Copilei i s-a făcut sete şi a încercat să deschidă sticla de 1,5 l pe care o ţinea în mâini. Dar, pentru că troleibuzul a pornit brusc din staţie, ea, din neatenţie, a vărsat apă pe jos. Maică-sa, înfuriată, i se adresă: „Eşti o purcică”. Fiica, de ruşinea celor din jur, i-a replicat. „Hai, mamă, că n-am vrut”. Femeia, însă, a continuat pe acelaşi ton. „Las’ că mergi tu acasă, te învăţ eu cum să te comporţi”. Am coborât la următoarea staţie şi n-am prins să văd ce a urmat în continuare.

Constat tot mai frecvent că, în transportul public, unii dintre părinţi îşi bruschează copiii, numindu-i cu tot felul de cuvinte murdare sau cu nume de animale. Să nu uit. Un alt conflict, tot în transportul public, s-a întâmplat între o bunică şi un nepoţel. Nu mai contează itinerarul. Impresionantă a fost violenţa cu care îşi lovea nepotul, deoarece îşi ştersese nasul de mâneca hainei sale. „Mucosule, ţi-am dat batistă”. La rândul său, băiatul, care avea vreo 12 anişori, a tras-o şi el de haină pe bunică. Aceasta s-a enervat şi mai tare. „Am să-i spun mamei tale că mă băţi”. Băiatul, supărat pe bunică, s-a întors cu ochii spre geam. Dacă sunt făcuţi din plăcere, de ce, deseori, părinţii îi cresc cu dezgust?

Iurie Sanduţa