Egalitate de gen prin coerciţie
Într-un interviu acordat ZdG, Olga Nicolenco, expert naţional în gender, comunicare şi strategii electorale, a demonstrat o eroare (contradicţie) de argumentare foarte răspândită. În timpul conversaţiei, a rostit următoarele două propoziţii: “Fiecare a treia femeie a fost cel puţin o dată agresată sau supusă violenţei” şi: bărbaţii politici le acceptă pe femei cu rezerve în funcţii-cheie “pentru că ei deja ştiu ce au de pierdut, pe când femeile nu se avântă spre Olimpul politic pentru că, deocamdată, nu ştiu ce au de câştigat”. Faptul că aceste două fraze pentru majoritatea dintre noi nici nu reprezintă o contradicţie e o diagnoză pentru sistemul nostru de învăţământ.
Dna Nicolenco se înscrie într-o tradiţie de peste o sută de ani, prin care femeile cer mai mult acces în politică. Presupunem că prima propoziţie s-a bazat pe valoarea universală potrivit căreia niciun om nu ar trebui agresat fizic, cu excepţia cazurilor de autoapărare. Aceasta este şi o normă care a contribuit la apariţia drepturilor civice în Occident. Dar cum se potriveşte această normă cu politica? Politica, în esenţă, se încadrează în sistemul unui stat monopolist şi este, în consecinţă, inerent violentă. Potrivit definiţiei din orice dicţionar: statul are monopolul puterii (adică, coerciţie) într-un anumit teritoriu şi se finanţează prin impozite (adică, contribuţii involuntare, forţate).
Bineînţeles, cu timpul, violenţa a devenit mai instituţionalizată. Slugile statului nu mai trec înarmate prin sate, încasând impozitele. Astăzi, violenţa de altădată este acoperită prin cosmetizarea tranzacţiilor bancare sau, mai bine zis, reţinerea impozitului de către angajator. Totuşi, dacă comparăm povara fiscală actuală cu cea din trecut, trebuie să constatăm că a crescut enorm pe parcursul secolelor. Bineînţeles, aceasta nu e şi opinia multor apărători ai “drepturilor omului”, care se bucură de existenţa statului şi speră să aibă influenţă asupra lui pentru a-şi aplica iniţiativele bine intenţionate asupra întregii populaţii. Aceasta se întâmplă cu sau fără acordul tuturor cetăţenilor, ceea ce poate fi considerat farmecul instituţiei statului.
Ar fi mai corect, în loc de a cere acces în rândurile birocraţiilor şi planificatorilor statali, să se ceară mai puţină politică şi, prin urmare, mai multă iniţiativă privată. Dacă am fi de acord cu economistul american Murray N. Rothbard, care caracteriza statul ca fiind “un grup de bandiţi, scris cu litere mari”, cererea pentru egalitatea de gen între politicieni ar fi echivalentă cu cea pentru egalitate de gen la escroci, hoţi şi alţi criminali. Evident, aceasta nu este intenţia luptătorilor pentru drepturile femeilor. Problema reală e lipsa de educaţie economică.
În caz contrar, femeile ar realiza că un sistem cu mai multă iniţiativă privată ar fi chiar în folosul lor şi că multe iniţiative de stat produc rezultate inverse. Astfel, prin devalorizarea monedelor, aproape toate statele din lume au creat o situaţie în care un salariu deja nu este suficient pentru a hrăni o familie. Funcţionarii publici se arată încântaţi de faptul că ambii părinţi lucrează, considerând această situaţie drept un mare succes al egalităţii de gen. Adevărata egalitate de gen ar fi, însă, dacă ambii parteneri ar lucra cu jumătate de normă sau dacă multe femei ar lucra, iar bărbaţii ar avea grijă de gospodărie. În prezent, se acoperă fapte murdare, adică creări inflaţioniste de fonduri financiare, prin lozinci ţipătoare.
Totuşi, într-o anumită măsură, statul deja a atins un nivel considerabil la capitolul egalitate de gen. Cel puţin, nu cunosc date oficiale care ar arăta că, aflându-se în funcţii similare, bărbaţii ar achita mai puţine impozite decât femeile.
