Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Dumnezeu dintr-un pachet de ţigări

Dumnezeu dintr-un pachet de ţigări

Un prieten mi-a povestit mai demult despre un vis repetitiv pe care nu ştia cum să şi-l explice. Se făcea că intra într-un lift, care începea să urce, iar apoi o lua brusc spre dreapta sau spre stânga şi, în sfârşit, cobora. Când se întâmpla meandrul, îl treceau fiorii, dar, trezindu-se, se simţea împlinit şi odihnit.

După câţiva ani de la acea discuţie mi-a scris un e-mail de la Viena, reamintindu-mi-o. Afirma că şi-a văzut visul în realitate. Avusese ocazia să urce într-un astfel de lift în clădirea universităţii din Viena. Existau, deci, ascensoare care se mişcau spre dreapta şi spre stânga! Aceste lifturi nu au uşi şi sunt construite din mai multe cabine prinse una de alta pe verticală într-un lanţ masiv. În deschizătura de la fiecare etaj, pe de o parte cabinele se ridică continuu, iar pe de altă parte – coboară. În extremitatea de sus şi de jos cabinele fac o buclă în stânga sau în dreapta. Pasagerii nu trebuie să piardă timpul cu aşteptatul, ci pot intra şi ieşi din lift oricând, cu excepţia momentelor când cabina lor se află în extremitatea de sus sau în cea de jos. Săptămâna trecută am primt iar un e-mail de la amicul acela al meu. Îmi declara că visul lui însemna mai mult decât o simplă călătorie cu liftul-lanţ! Acum era sigur că, de fapt, se ruga visând. A înţeles-o când, întâmplător, într-un anticariat a dat de o cărţulie subţirică cu povestiri scurte semnate de Heinrich Bőll. A deschis culegerea la textul intitulat «Tăcerea adunată a doctorului Murke». Mare i-a fost mirarea să-şi regăsească în acea povestire visul său de demult cu ascensorul şi cu frisoanele. Mai mult, din text reieşea că liftul-lanţ se numeşte «paternoster». Logic, construcţia liftului aminteşte rozariile, iar «Pater noster» sunt primele două cuvinte din varianta latină a celei mai des rostite rugăciuni creştine. Cum de nu şi-a dat seama mai devreme, mă întreba el. Termenul este inclus în mai multe dicţionare.

A stat ţeapăn în înghesuiala din anticariat până n-a terminat de citit nuvela respectivă, chiar dacă a trebuit să chiulească de la un curs. După ce a citit-o, a cumpărat cărţulia, ca s-o aibă tot timpul aproape de el. În opinia lui, textul este o veritabilă icoană pictată cu mult har în slove de un iscusit iconar al Germaniei postbelice. Amicul meu are felul lui aparte de a privi fenomenul iconografiei creştine. De exemplu, el nu consideră că o icoană creştină trebuie neapărat să fie pictată în stil bizantin, ci poate fi făurită şi din materiale absolut noi. Îmi aduc aminte cum mi-a sugerat cândva că filmul «Stalker» al lui Tarkovski este, de fapt, o icoană a Sfintei Treimi.

Intrigat, căutai şi eu nuvela lui Bőll şi o citii neîntârziat.

Dr. Murke e angajat al Radioului de stat din Germania în anii imediat următori Războiului II Mondial. În fiece zi, înainte de a-şi începe serviciul, făcea câte o buclă în paternosterul din clădirea Radioului. Spaima pe care o simţea îl motiva să muncească şi îi stârnea pofta de mâncare. Deşi era un tip simpatic, directorul nu-l prea avea la inimă şi îl însărcina cu cele mai migăloase şi plictisitoare angajamente. De pildă, sarcina pe care trebuia să o înfăptuiască în ziua în care se desfăşoară naraţiunea era să taie dintr-o înregistrare de 2 ore cuvântul „Dumnezeu” şi să-l înlocuiască cu expresia «fiinţa superioară pe care o slăvim». Erau două prelecţii plictisitoare despre teoria artei rostite de un renumit profesor grafoman, care, între timp, a ajuns să creadă că cuvântul «Dumnezu» nu mai corespundea spiritului vremii şi, respectiv, trebuia exclus, de dragul posterităţii. Cuvântul se repeta de 27 de ori. Murke decupează cuvântul şi adună fărâmiţele de bandă magnetică într-un pachet gol de ţigări. Dumnezeu poate fi peste tot, inclusiv într-un pachet de ţigări întruchipat în firicele de bandă magnetică – un mediu interesant, care, odată cu apariţia înregistrărilor digitale, practic nu mai este folosit deloc.

Aşadar, se cereau 27 de înregistrări noi sau, şi mai bine, 35, ca să fie de rezervă, după care acestea urmau să fie lipite în locurile de unde a fost decupat «Dumnezeu». Profesorul se prezintă în studio. Printre altele, Murke îi atrage politicos atenţia că înlăturarea lui «Dumnezeu» din prelegerea sa şi înlocuirea lui cu o altă expresie e o chestiune relativ complicată. Cele 27 de cuvinte apar în construcţii gramaticale diferite, respectiv şi expresia care va înlocui cuvântul trebuie transformată adecvat. De 7 ori «Dumnezu» apare la nominativ, de 5 ori la genitiv, tot de 5 la dativ, de 4 ori e la acuzativ, de 2 ori la instrumental, de 3 ori la locativ şi o dată la vocativ, etc.

Murke are o pasiune: adună firicelele de bandă magnetică pe care e înregistrată tăcerea. Pentru cei de la radio, tăcerile sunt rebuturi şi se întâmplă extrem de rar. Murke le lipeşte între ele şi le audiază când e singur acasă. Asistăm la o scenă în care îşi roagă iubita să-şi înregistreze tăcerea pe un magnetofon. Nu reuşeşte însă. E complicat să taci, mai ales când ştii că tăcerea îţi este înregistrată. Îi destăinuie iubitei sale că a reuşit deja să adune tocmai trei minute de tăcere…

În finalul nuvelei, într-o cameră de montaj operatorul lui Murke şi un director de producţie lucrează asupra unui spectacol în care un ateu strigă într-o biserică 7 întrebări de genul: «Cine o să se gândească la mine când mă voi transforma iar în frunziş?», urmate de pauze. Producătorului nu-i convine ceva. Răspunsul doar e scurt şi clar – Dumnezeu. Dar studioul unde se fac înregistrările e ocupat nonstop. Pare imposibil să găsească o soluţie. Operatorul îi spune că are aici, într-un pachet de ţigări, fragmentele gata înregistrate. Regizorul e fericit să-şi rotunjească elegant emisia, iar operatorul se bucură că i-a făcut rost lui Murke de peste un minut de tăcere…

Teodor AJDER, psiholog