Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Discordia politicienilor ca gardian al…

Discordia politicienilor ca gardian al democraţiei?

În ultimele săptămâni, politicienii autohtoni şi-au făcut reciproc cele mai iscusite “complimente”, pe scenă şi în spatele culiselor. Mulţi experţi, dar şi unii politicieni mai sensibili invocă necesitatea de mai multă armonie, întru o guvernare mai “eficientă”.

Îndemnurile legate de ridicarea “culturii politice”, făcute în special de forţele “pro-europene” şi de unii consultanţi internaţionali, ar trebui să ne pună în gardă. Dacă citim scrierile filosofilor europeni şi americani care luptau pentru libertate până în sec. XIX, putem extrage două poziţii esenţiale: 1) Statul în sine este o instituţie imorală şi agresivă, un rău necesar, care trebuie menţinut în limitele înguste ale unei constituţii; 2) Puterile statului trebuie divizate, rupte în tabere opuse, care să vegheze una asupra alteia.

Unii politicieni sunt stigmatizaţi de oponenţii lor pentru că comportamentul lor impulsiv şi nechibzuit ar distruge democraţia. Ca şi în cazul exponentului rus Vladimir Volfovici Jirinovscki, elementul remarcabil este, ca să folosim un eufemism, comportamentul lor exuberant. Drept pentru care, cel puţin până la data scrierii acestui articol, şi spre deosebire de liberal-democratul rus, majoritatea lor, cu excepţia unor primari recent mediatizaţi, nu au atentat la integritatea fizică a interlocutorilor lor.

Criticile aduse acestora sunt ciudate din mai multe considerente. În primul rând, politicienii care îi învinuiesc pe alţii pentru comportament violent şi dictatorial s-ar putea să nu conştientizeze că ei înşişi nu respectă standardele. De altfel, care politician din R. Moldova critică public sistemul de impozitare ca o violenţă asupra cetăţenilor, afirmând că impozitul pe venit trebuie readus acolo unde, la nivel federal, era în SUA până în 1913: la 0%? Sau, care politician critică deciziile birocratice ale structurilor naţionale sau internaţionale ca fiind, în esenţă, dictatoriale, deoarece cetăţeanul, spre deosebire de serviciile oferite pe piaţa liberă, nu le poate contramanda? Acestea ar fi poziţii cu adevărat liberale şi “reformatoare”, în cazul în care se intenţionează prin “reformare” o evidenţiere mai clară a principiilor proprieţăţii private şi limitării statului.

Preşedintele i-a reproşat, bunăoară, lui Mihai Ghimpu “şantajul”, dar nu a fost acesta, cândva, scopul democraţiei, ca diferitele puteri să lupte între ele, dezvăluindu-şi reciproc fărădelegile comise în exerciţiu?! Ideea părinţilor fondatori ai SUA a fost de a avea o populaţie unită şi o putere fragmentată în permanente lupte partizane. Atunci când consultanţii internaţionali vorbesc despre standardele politice înalte par să aibă în vedere opusul: guvernanţii şi parlamentul uniţi confortabil împotriva cetăţeanului, cu o armonie “civilizată” între diferitele partide, treptat amalgamate într-un singur aparat coercitiv, cu rezultatul cunoscut: impozite în permanentă creştere şi “dezmăţ birocratic”. Deşi în Rusia acest fenomen e mai vizibil, şi în Occident avem acelaşi proces. Partidele “respectabile” diferă de multe decenii numai în conflicte cosmetice şi exagerate mediatic.

Comportamentul extravagant, mai “extrovertit”, al unor politicieni devine o ţintă uşoară din cauzele inerente sistemului politic. Dacă pe piaţa liberă putem proba produsele înainte de a le cumpăra în cantităţi mari, de pildă, un detergent sau o pereche de ciorapi, “calităţile” adevărate ale politicienilor le descoperim doar după alegeri. De aceea, singurul criteriu la îndemână este “imaginea” lor; cu cât mai telegenică şi lustruită, cu atât mai mare încredere au cetăţenii. În consecinţă avem, spre deosebire de un detergent de marcă, care îşi păstrează consistenţa timp de decenii, cu unele îmbunătăţiri, politicieni ale căror ingrediente (pro-român, rus, european etc.) se schimbă, de multe ori, chiar înaintea primului “termen de expirare”.