Despre Unire, doar la trecut?
Pe 24 ianuarie, la Iaşi şi în toată Ţara, românii au sărbătorit 150 de ani de la prima unire a Principatelor Române – Moldovei şi Munteniei – sub domnia lui Al. Ioan Cuza. Evenimentul a fost consemnat ca, de altfel, în toţi anii de după 1990, şi la Chişinău. Nu la nivel oficial, evident, pentru că oficialii de la Chişinău trăiesc, lucru ştiut, sub un alt calendar istoric.
Frumos, evenimentul de la 1859 şi crucial, de altfel, ca şi întreg secolul XIX, care a fost unul de aur şi, potrivit lui N. Iorga, „cel mai lung secol” din istoria şi civilizaţia Neamului Românesc, un secol care îşi depăşea, arbitrar, limitele calendarice şi culmina, la 1918, cu Marea Unire a Principatelor Române. Atunci, România şi românii intrau într-o nouă eră a istoriei sale.
Pornind de la preceptul că istoria este, mai întâi, spre învăţare şi apoi spre evocare, să vedem ce am însuşit noi din acest trecut al nostru care ne învaţă că „unde-s doi, puterea creşte” şi că duşmanii noştru nu ne-au „iubit” niciodată decât dispersaţi. Acţiunile care s-au desfăşurat pe durata săptămânii la Chişinău ne conving că suntem, spre regret, cei de la începuturi, ca să nu zic de totdeauna: conştienţi de nevoia Unirii, dar lipsiţi de coeziune în efortul nostru pentru Unire. Partidele politice nu s-au afişat în niciun fel pe 24 ianuarie. Istoricii au avut manifestarea lor. Forul Democrat al Românilor – la fel. Tot aşa au procedat şi Mişcarea Unionistă, Asociaţia „Antipact Ribbentrop-Molotov” şi Asociaţia „Hyde Park”. Discursuri speciale şi prezenţă bună, şi lume deosebită la Uniunea Scriitorilor, nu neg, doar că fapta, chiar dacă epizodică, a „Hyde Park”-ului pare să fi fost cea mai expresivă şi, dacă vreţi, sugestivă, în contextul celor întâmplate în acest an. De ce? Pentru că este de învăţătură. Cei câţiva membri ai organizaţiei nu au făcut decât să iasă în afara sălilor de conferinţe, să meargă în Piaţa Unirii şi să arboreze Tricolorul pe postamentul ruinat al unei foste stele din fosta Piaţă a Constituţiei, unde nimic nu aminteşte a Unire, nici, cel puţin, a piaţă. Ceea ce în nomenclatorul străzilor Chişinăului se cheamă Piaţa Unirii este, de fapt, o mare paragină. Paradoxal sau nu, dar aici se regăseşte, mai expresiv decât oriunde, adevărata stare de spirit a clasei noastre politice, indiferent în ce măsură şi la ce nivel guvernează. Constat, regret şi, totuşi, scriu, că la Chişinău, cel puţin deocamdată, despre Unire este mult mai confortabil sa taci, în cel mai bun caz, să vorbeşti la trecut şi, în nici un fel, la prezent.
Petru AMARIEI
