Nicolae Cuşchevici: Dedicație clasei politice
Marţi, 15 iunie, când s-au împlinit 121 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Mihai Eminescu, politicienii s-au dat în spectacol. Unii l-au parafrazat, alţii l-au citat pentru a caracteriza anumite persoane, şi ele politice, în timp ce alţii l-au citat, contrapunându-i versurile cu prezentul. Evident, nu a fost uitat nici fragmentul din renumita „Scrisoarea III”, mai multe personalităţi simulând un dor de Ţepeş, care ar veni şi ar da foc la puşcărie şi la casa de nebuni.
Această ardoare cu care politicienii au citat din opera eminesciană m-a decis şi pe mine să le urmez exemplul şi mă voi referi anume la cel din urmă fragment din „Scrisoarea III”. Deşi, în ultimul timp, acesta în repetate rânduri a fost recitat de către demnitari, ei nu au făcut nimic altceva decât să-l rupă din context, lucru care îi supără enorm, dacă procedezi la fel cu declaraţiile lor. Or, cea de-a două parte a „Scrisorii”, care finalizează cu catrenul atât de îndrăgit de politicieni, se referă, de fapt, la ei înşişi. Intuiesc că puţini dintre ei au citit „Scrisoarea III” integral, totul limitându-se la cele câteva fragmente învăţate la şcoală şi care sunt axate pe lupta dintre munteni şi turci. Şi, pentru a le stârni curiozitatea, am să-mi încep dedicaţia, citându-l pe Eminescu:
„[…] Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii […]
Şi apoi în Sfatul Ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! […]
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici […]”
Şi, iată după versurile astea, urmează deja catrenul cu Ţepeş, puşcăria şi spitalul de nebuni.
Chiar dacă aceste rânduri sunt atribuite laturii şoviniste a lui Eminescu, sunt sigur că unii cititori au regăsit printre ele unele realităţi din R. Moldova, inclusiv la capitolul – portret politic, deşi, de la scrierea poemului, „trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”, vorba marelui clasic român.
PS. Cu o altă ocazie, poate mai „fericită”, le voi dedica şi un fragment dintr-o altă poezie de-a lui Eminescu, puţin cunoscută de publicul larg – Antropomorfism.
Nicolae Cuşchevici, n.cuschevici.zdg@gmail.com
