Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   De la Ghica Vodă la…

De la Ghica Vodă la Poroşenko

Vineri, şcoala din Cartal va aduna „în careu” mai multe generaţii de foşti şi actuali elevi. Vor bate şi clopotele la biserică. Va fi mare solemnitate. Dar sub un alt imn, decât cel de la deschiderea din 1857 a şcolii, şi de la microfoane se va vorbi într-o altă limbă decât cea a Cartalului…

La sfârşitul săptămânii, în Cartalul Renilor din Sudul Basarabiei vor fi aniversaţi 160 de ani de la fondarea şcolii LOCALE. Pornită sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica (unul dintre ultimii domnitori ai Vechii Moldove) şi pusă în uz sub căimăcămia lui Nicolae Vogoride (domnitor vremelnic pe vremea dominaţiei otomane), şcoala şi, evident, satul, la fel ca şi tot Bugeacul a avut nenorocul să treacă, de-a lungul celor 160 de ani, prin mai multe ocupaţii, împărţiri şi reîmpărţiri teritoriale, fie că-i vorba de turci, de ruşi sau, mai recent, de ucraineni: 1812–1856 – prima ocupaţie rusească în urma unei înţelegeri arbitrare cu Poarta Otomană; 1856-1878 – Bugeacul revine la Moldova şi participă la crearea, în 1859, a României Moderne sub Alexandru Ioan Cuza; 1878-1918 – a doua ocupaţie rusească; 1918-1940 – Basarabia profită de dreptul la autodeterminare, proclamat de V.I. Lenin, şi revine la România; 1940-1941 – a treia ocupaţie rusească, în urma Pactului Stalin-Hitler; 1941-1944 – început de război, armatele române trec Prutul şi Basarabia revine la sânul Patriei; 1944-1991 – a patra ocupaţie rusească (sovietică), urmare a înţelegerilor de pace de după cel de-al doilea război mondial între ruşi, americani şi britanici; 1991- … dezmembrarea URSS. Bugeacul revine Ucrainei independente, conform frontierelor arbitrare, stabilite de sovietici între Ucraina şi RSS Moldovenească după raptul Basarabiei din 28 iunie 1940.

Mi-am permis această mică incursiune în trecutul istoric al Bugeacului nu pentru a dezgoli şi a face să sângereze răni care dor şi nici pentru a provoca insurecţii la Dunărea de Jos. Am vrut doar să vedem, sub aspect istoric, biografia în timp şi soarta unei şcoli şi a unui sat şi a unei bucăţi de Românie, cu care timpul nu a fost prea drept. De fapt, nu timpul, ci regimurile care s-au succedat de-a lungul vremii şi şi-au impus, contrar regulilor locului, propriile reguli de joc şi de stăpânire a acestei vechi provincii româneşti. În cei 160 de ani, şcoala din Cartal a avut parte de două edificii. Ar fi putut să ajungă până azi ambele. Nu a supravieţuit niciuna, nici „şcoala mică”, nici „scoala mare”. Erau româneşti, nu se înscriau în cromatica arhitecturală a realismului socialist şi provocau cuiva insomnii, probabil. Şi nu doar localurile au fost făcute una cu pământul. S-a pierdut, în timp, şi şcoala care a fost. Ani mai încoace, i s-a furat identitatea, limba, statutul, originile şi tradiţiile de veche şcoală românească într-o veche zonă românească, peste Dunăre de Isaccea, la 20 kilometri de Reni, la alţi 40 – de Ismail şi la circa 80 – de Chilia, sub braţul Galaţilor şi al Tulcei. În 160 de ani, prin care dat i-a fost să treacă, şcoala de la Cartal nu a cunoscut o mai mare barbarie decât cea din ultimii 26 de ani, de când e sub Ucraina. Nici turcii, care erau mult mai intoleranţi faţă de Balcanii creştini, nu şi-au permis să se implice în şcoli (în care se învăţa şi religia creştină). Rusia sovietică, cât a fost ea de agresivă faţă de tot ce era naţional şi, mai ales, faţă de tot ce era românesc, nu şi-a permis, în aproape 50 de ani de dominaţie, să meargă pod peste şcolile româneşti şi tradiţiile acestor şcoli din Bugeac. Da, nu au supravieţuit toate, în special cele din oraşe, unde copiilor (orăşeni) li se băgase în cap că e ruşine să înveţi în altfel de scoli decât cele de limbă rusă (cele de română, pe atunci moldovenească) erau considerate „ţaranskie” (ţărăneşti). Însă, în satele cu populaţie românească omogenă, ele au supravieţuit. A supravieţuit şi cea din Cartal. În peste 130 de ani din cei 160 câţi sunt de la fondare, ea a fost şcoală de limbă română (moldovenească, pe vremuri) – şi o şcoală exemplară în raion şi regiune (o spun ca şi fost elev). Şase ore, săptămânal, de limbă şi literatură rusă erau suficiente ca, după absolvire, să ne putem continua studiile fie la Ismail, Odesa, Kiev sau în orice alt centru universitar din URSS. Kievul speculează, însă, pe faptul că moldovenii nu se vor putea integra în societatea ucraineană dacă vor merge la şcoli cu predare în limba română şi de aceea aceste şcoli trebuiesc ucrainizate. Politică. Deci, într-un imperiu ca cel sovietic ne puteam integra, iar în Ucraina – nu. Propagandă. Kievul se teme de propriii cetăţeni. Şi Rada, şi Poroşenko cred că perspectiva Ucrainei poate fi doar o Ucraină fără minorităţi. Deloc întâmplător faptul că, imediat după adoptarea Legii învăţământului, care a mai aprins un foc sub Ucraina, pe lângă Donbas, Petro Poroşenko declara public (scrie UNIAN) că „legea ne oferă cheia viitorului Ucrainei”, deşi această lege nu este acceptată de nicio minoritate etnică din Ucraina, de nici unul dintre statele vecine Ucrainei şi nici de comunitatea internaţională, cu excepţia ambasadei SUA la Kiev care, dacă e să credem UNIAN, ar fi adresat un mesaj de felicitare oficialităţilor ucrainene, cu prilejul adoptării noii legi a educaţiei. E aşa sau nu, se va vedea. Faptul că Washingtonul are nevoie de Ucraina în războiul cu Rusia este un lucru cert. Dar nu ştiu în ce măsură va accepta SUA să sacrifice câteva milioane de etnici neucraineni pentru a satisface ambiţiile naţionaliste ale Kievului. În tot cazul, spiritele în jurul noii Legi a Învăţământului nu s-au potolit. Niciunul dintre statele vecine Ucrainei, inclusiv România, nu a anulat semnalul SOS. Şi nici din partea instituţiilor internaţionale nu există un verdict pe acest subiect. Între timp, agenţi de influenţă ai Kievului încearcă să acrediteze ideea că noua Lege a Educaţiei ar fi fost o provocare pusă la cale de Rusia prin persoanele controlate de ea din cadrul securităţii ucrainene, pentru a compromite relaţiile Kievului cu toţi vecinii. Să admitem. Dacă-i aşa, de ce Poroşenko a promulgat Legea?

Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Nu a parlamentelor, nu a guvernelor şi nici a preşedinţilor. Să nu ştie Poroşenko atâta lucru? Vineri, şcoala din Cartal va aduna „în careu” mai multe generaţii de foşti şi actuali elevi. Va bate şi clopotele la biserică. Va fi mare solemnitate. Dar sub un alt imn, decât cel de la deschiderea din 1857 a şcolii şi de la microfoane se va vorbi, preponderent, într-o altă limbă decât cea în care s-au născut şi se nasc, încă, copiii Cartalului.