Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   De ce publicitatea pentru Viagra…

De ce publicitatea pentru Viagra ar putea fi permisă, iar cea pentru Fisc interzisă?

Guvernul a aprobat, pe 5 septembrie, un proiect de lege care prevede interzicerea publicităţii la medicamente şi la dispozitivele medicale. Iniţiativa legislativă urmăreşte protejarea consumatorilor de abuzul firmelor farmaceutice. Potrivit ministrului Sănăţăţii, Andrei Usatâi, „modificările Legii cu privire la activitatea farmaceutică […] sunt necesare deoarece utilizarea abuzivă sau neargumentată a medicamentelor, preponderent a antibioticelor, aduce mari daune în dezvoltarea rezistenţei la medicamente”.

În opinia mea, această decizie este negativă sub mai multe aspecte. Bineînţeles, am putea aprecia pozitiv faptul că demnitarii îşi fac griji pentru sănătatea noastră. Apare însă întrebarea: dacă trebuie să fim protejaţi de stat împotriva deciziilor greşite la cumpărarea medicamentelor, de ce nu ar fi extinsă aceasta practică şi asupra altor produse? S-ar putea spune că medicamentele reprezintă o excepţie prin importanţa lor vitală, dar am putea afirma acelaşi lucru şi despre alte produse: pâine, ulei, hârtie igienică, pastă de dinţi şi, bineînţeles, apă.

E o nouă manifestare a statului paternalist, care “ştie” mai bine ce este în beneficiul individului. Deja suntem protejaţi de folosirea maşinilor vechi de import, a hainelor de marcă falsificate şi, bineînţeles, de prostituate şi droguri, cu toată gama de consecinţe pe care ar putea să le implice serviciile şi, respectiv, consumul acestora. Absurdul situaţiei constă în faptul că, pe de o parte, statul nu are încredere că indivizii adulţi ar fi în stare să facă alegeri raţionale şi morale în împrejurările de mai sus, iar pe de altă parte, le încredinţează responsabilităţi enorme atunci când vine vorba de alegeri în organele puterii de stat. Or, atunci suntem cei mai competenţi să alegem cine ar fi cel mai competent „expert” pentru toate aceste probleme.

În domeniul politicii, în procesele de ”democratizare şi europenizare”, chiar e nevoie de mai multă publicitate, ni se spune. Milioane de EURO se alocă ca să fim bombardaţi cu agitaţie politică, şi nu numai în timpul alegerilor. Acest fapt duce la campanii de genul: „I vote, therefore I am (Votez, deci exist)”, ceea ce ar putea fi chiar antiteza celebrei maxime a lui Descartes („Gândesc, deci exist”). Un alt lucru curios este că, pentru presă, reportajele despre întreprinderile private sunt considerate, de obicei, publicitate şi, respectând codul deontologic, ar trebui marcate ca atare (sau achitate ca publicitate). Pe de altă parte, actorii publici folosesc spaţiul mediatic gratuit în scopurile lor de relaţii publice.

Dacă am argumenta numai din punct de vedere al sănătăţii cetăţeanului, publicitatea penetrantă pentru Fiscul care ne urmăreşte până în supermarket, bunăoară, poate fi considerată mai dăunătoare decât, să zicem, cea pentru Viagra. Orice conotaţie ar avea ultimul preparat, chiar dintr-o perspectivă moralistă, avem de-a face cu un potenţial mijloc util, în anumite circumstanţe, pentru procesul de procreare, bineînţeles, în cadrul căsătoriei, şi numai dacă alte încercări au eşuat. Pe de altă parte, povara fiscală poate aduce daune serioase sănătăţii. O lege economică „de fier” este cea a costului oportunităţilor. Aceiaşi bani cheltuiţi într-un scop anume nu pot fi cheltuiţi pentru un scop alternativ. Nu poţi face să rămână şi lupul sătul, şi oaia întreagă.

Banii cheltuiţi pentru impozite nu pot fi achitați în acelaşi timp pentru medicamente. Iar pe cetăţenii cu o situaţie economică precară o eventuală înrăutăţire a sănătăţii îi pune în dilemă. Nu am auzit nimic despre studii economice care ar calcula câte persoane mor anual prin achitarea cinstită a impozitelor şi, respectiv, neachitarea medicamentelor. Poate aceasta ar fi o nouă sursă de inspiraţie pentru sutele de analize statistice, studiile de „evaluare şi monitorizare”, pe care le efectuează anual birocraţiile naţionale şi internaţionale?

Gerhard Ohrband, lector  universitar