Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   De ce nu monarhie?

De ce nu monarhie?

Recent, premierul Streleţ a declarat la Madrid că: „Trebuie să distrugem sistemul şi să construim unul diferit, care să menţină cursul european al ţării noaste. În calitatea mea de prim-ministru, voi depune toate eforturile ca acest obiectiv să fie atins”. Alţii, ca Renato Usatîi, par să tindă spre modelul liderului estic autoritar, a la Lukaşenko. Potrivit lor, ne-ar trebui un lider dur şi autocrat, care să „facă ordine”.

În gama opiniilor politice, majoritatea oamenilor se situează undeva între polurile geopolitice de est şi de vest. Deja mai rar se discută despre poziţii ideologice, cum ar fi capitalism vs socialism. Aproape inexistente sunt vocile care propun o reîntoarcere la monarhie.

Acest lucru nedumereşte. Or, nu primesc politicienii pro-români de la noi cu mândrie distincţii din partea regelui Mihai? De ce, chiar şi în actuala situaţie de criză, printre zecile de micropartide din R. Moldova nu se numără niciun partid monarhist? Şi de ce nu se găsesc unionişti îndrăzneţi care l-ar propune pe Mihai I pentru funcţia de şef al statului? Nici din partea pro-rusă nu se observă o mare nostalgie pentru ţarism, în schimb, URSS şi „imperiul rus” le provoacă sentimente de mândrie.

Conceptul a căzut în dizgraţie în urma victoriei democraţiei ca substitut religios. Nu există politician care să nu se autodeclare democrat. În lupta istorică a ideologiilor, democraţia pare să fi câştigat, pe când orice sistem anterior, prin definiţie, trebuie să fie înapoiat şi tiranic. Deşi nu este monarhist el însuşi, ci libertarian/voluntarist, filosoful şi economistul Hans Hermann Hoppe, în cartea sa ”Democraţia – dumnezeul care a eşuat”, compară sistemele democratice şi monarhice cu etalonul unei societăţi fără violenţă, în care domină respectul pentru proprietatea privată.

Pornind de la elementele sale definitorii – monarhul, ca „proprietar privat” al ţării sale, şi delimitarea clară între putere şi populaţie – se pot deduce diferitele avantaje ale monarhiei în comparaţie cu democraţiile de azi. Astfel, într-o democraţie, unde, potrivit mitologiei populare, oricine ar putea accede la putere, prin agitaţie politică cinstită sau prin distribuirea de macaroane sau orez, toleranţa pentru abuzul de putere este mult mai mare. Oamenii sunt gata să rabde mai mult, sperând că în curând va veni şi rândul partidului, cumetrilor sau vecinilor lor. Într-o monarhie, însă, această speranţă nu există, şi oamenii nu tolerează impozitele prea mari şi corupţia desfrânată. În Evul Mediu existau chiar filosofi respectaţi care apărau conceptul regicidului, adică pedeapsa capitală pentru suveran.

Un administrator democratic are doar un termen limitat pentru exploatarea ţării în interes propriu. El va încerca să se folosească la maximum de timpul în care se află la putere. Un monarh, însă, va fi obligat să gândească şi pe termen lung. Dacă cedează impulsului de a fura totul de la populaţie, economia se va prăbuşi vertiginos, şi nu-i va mai rămâne nicio bază pentru activităţile sale ulterioare de expropriere prin impozite sau ”atacuri raider”.

Şi perspectiva istorică arată că ascensiunea democraţiei a condus şi la ridicarea impozitelor şi lărgirea sectorului public, astfel încât în unele state europene sectorul public deja reprezintă peste 50% din PIB.

Democratizarea, odată cu Revoluţia Franceză, a introdus şi serviciul militar obligatoriu, concomitent cu dreptul de vot. Cităm din Hoppe: „În plus faţă de exploatarea intensificată şi dezintegrarea socială, tranziţia de la monarhie la democraţie a operat o schimbare dinspre conflictul limitat către războiul total, astfel că secolul XX, epoca democraţiei, trebuie să fie plasat şi printre cele mai sângeroase perioade din istorie”.

Dacă monarhii de cândva cu greu îşi puteau finanţa escapadele militare, liderii democratici de azi au la dispoziţie milioane de tineri aproape gratuit.