De ce funcţionarii din ministere tac?
La această întrebare nu ştiu dacă voi găsi vreodată un răspuns concret şi sigur. Ori de câte ori soliciţi părerea unui demnitar, eşti trimis, în primul rând, la serviciul de presă al instituţiei respective. De acolo, după mai multe negocieri şi explicaţii, ţi se dă vreun număr de telefon, al direcţiei de care ai nevoie.
Aici începe povestea. De obicei, întrebarea este ascultată cu atenţie. Cel mai des, nu le convine ce îi întrebi. Dacă i-ai întreba ce le place să facă în timpul liber sau unde le-ar plăcea să îşi petreacă vacanţa, cu siguranţă, nu ar trage de timp la nesfârşit.
Dacă, însă, ai altfel de întrebări, ţi se spune că trebuie să scrii o scrisoare oficială, aşa cum prevede legea. Dacă ai doar o singură întrebare, care solicită un răspuns imediat, care nu este ascuns încă prin arhive, ţi se recomandă să revii peste o oră. Peste o oră auzi că persoana respectivă e foarte ocupată, că tocmai a ieşit dintr-o şedinţă. Peste alte trei sferturi de oră, afli că funcţionarul tocmai a intrat în şedinţă. Aceste explicaţii sunt trase parcă la xerox şi nu mai uimesc jurnaliştii.
Ca să nu fie atât de şablonaţi, funcţionarii caută să inventeze răspunsuri cât mai credibile la eschivări. Mai nou, am solicitat un funcţionar de la Ministerul Educaţiei şi Tineretului să califice un caz de interes public. După mai multe vorbe care ocoleau problema vizată, când am revenit la întrebare, răspunsul funcţionarului m-a lăsat fără replică: „Da… şi ce, o să publicaţi ce vă declar acum?”. De parcă era un copil care îşi întreba părinţii: „Da ce, nu o să mă joc, dacă nu mănânc totul din farfurie?”
Ce să însemne aceste evadări de la întrebările adresate funcţionarilor de către jurnalişti? Nu cumva subiectele despre care prfeferă să tacă funcţionarii miroase a corupţie, cumătrism, necunoaştere sau, poate, a lene?
Veronica RUSSU
