Dar cine apară muzica românească (şi cea rusească)?
De mult am suspiciunea, profund înrădăcinată, că majorităţii aşa-zişilor naţionalişti – ruşi, români sau de alte etnii – le pasă mai puţin de propriul popor decât de satisfacerea ambiţiilor sau compensarea complexelor lor politice. În timp ce ”Limba” (cu literă mare) e mereu în vizorul lor şi serveşte drept motiv pentru demonstraţii, nu am văzut până acum nicio campanie pentru protejarea muzicii româneşti sau ruseşti.
cell phone spy software
Recent, într-un interviu acordat ZdG, celebrul violonist Ilian Gârneţ a menţionat importanţa lui George Enescu şi Sergiu Celibidache pentru muzica românească. Bănuiesc că majoritatea celor care militează atât de zgomotos pentru Unire au auzit pentru prima dată de ultimul şi nu cunosc, în afara Rapsodiilor române, nimic din opera celui dintâi. La Chişinău am fost de două ori la opera ”Mireasa ţarului” de Nikolai Rimski-Korsakov, o lucrare profund rusească. Totuşi, publicul a fost puţin numeros şi nu am observat printre spectatori şi tineri naţionalişti ruşi. Rareori am întâlnit vreunul care să ştie cine a fost un Greceaninov, un Taneev sau un Leapunov.
De ce nimeni din taberele pretins naţionale, fie pro-rusă, fie pro-română, nu fac din această cauză acelaşi scandal pe care-l fac atunci când le sunt schimonosite limbile? Aceasta doare în special când e vorba de o naţiune atât de muzicală precum a fost naţiunea română. În transportul public, în restaurante şi magazine suntem terorizaţi cu muzică gen ”bum-bum”. Cu toate că există diferite stiluri, după Beatles beat-ul a devenit indispensabil pentru programele muzicale radio, iar lipsa acestuia le-ar putea provoca ascultătorilor obişnuiţi cu el o panică similară celei a unui făt atunci când inima mamei încetează, brusc, pentru câteva clipe să bată. După conţinutul clipurilor video care însoţesc multe cântece din zilele noastre, am putea vorbi de un nou stil muzical – „bunga-bunga”.
Dar atunci când chiar muzica populară, folclorul începe să fie infestat de ”bunga-bunga”, unde e indignarea intelectualilor naţionalişti? Vai de bietul politician care îşi condimentează discursul cu rusisme (şi viceversa, deşi până acum rareori se întâmpla să utilizeze cineva cuvinte româneşti într-un discurs în limba rusă). Când cultura română (sau rusă), care, împreună cu limba maternă, ar trebui să facă obiectul unei apărări orgolioase, este fugărită de elemente care şi pentru locuitorii junglelor sălbatice ale planetei ar fi prea primitive, se pare că acestea ar fi inspirate de minţile unor maniaci planificatori ai societăţii, care speră să crească o populaţie zombificată şi stupidizată.
Dacă comparăm gândurile (motive şi teme) muzicale cu cele verbale, vedem clar efectul dorit, în afara unei simple hipnotizări ritmice. În timp ce la un Enescu (sau Ceaikovski) un singur gând se putea extinde pe câteva minute, astăzi acesta trebuie să se încadreze între câteva beat-uri. Ca şi prin sunetul dintre ore la şcoală, procesele noastre cognitive sunt oriunde întrerupte de factori externi. Astfel îndeplinim visul oricărui politician, devenind nişte cetăţeni care nu pot dezvolta niciun gând propriu până la capăt şi atenţia cărora se limitează la câteva ”flash-uri”.
Un exemplu elocvent e şi organizarea Zilei Europei. Dacă acum câţiva ani la inaugurarea acesteia o orchestră de tineri interpreta ultima simfonie a lui Dvorak, anul acesta, discursurile demnitarilor au fost urmate de un ”bunga-bunga” asurzitor, ca “expresie supremă” a valorilor culturale europene. Anul viitor poate vine chiar Berlusconi?
