„Dăm statul în judecată”
Asta fac tot mai des instituţiile de presă sau organizaţiile neguvernamentale care solicită informaţie de interes public de la autorităţi. A acţiona în judecată statul pentru a obţine informaţie nu este o practică nouă, dar frecvenţa recentă a acestor procese arată deficienţe grave ale sistemului. Mai mult ca atât, de regulă, jurnaliştilor li se dă câştig de cauză, chiar din prima instanţă, dar există şi cazuri când instituţiile publice ascund intenţionat informaţia, iar procesele pot dura peste un an sau uneori pot ajunge chiar şi la CEDO.
Un stat deschis şi transparent îşi explică activităţile şi publică documentele şi datele necesare pentru ca cetăţenii să poată lua decizii informate. Atunci când anumite informaţii nu sunt disponibile de la început, orice cetăţean poate transmite o solicitare, iar instituţiile vizate sunt obligate să le ofere în termen legal de 15 zile lucrătoare – acesta fiind un drept fundamental garantat de Constituţie.
Jurnaliştii şi activiştii spun că, în ultimii trei ani, apar tot mai multe obstacole privind accesul la informaţie: o treime dintre solicitări rămân fără răspuns, aproximativ una din două primeşte un refuz sub pretextul protecţiei datelor cu caracter personal (sau, eventual, secretului comercial), iar o bună parte au un răspuns de formă, incomplet.
Anevoiosul acces la informaţie se întâmplă din două motive: neprofesionism şi rea-voinţă. Unii funcţionari se tem să ofere anumite informaţii, pentru a nu fi pedepsiţi prin amendă sau de superiori. Alţii nu o oferă deoarece nu cunosc legea, nu înţeleg principiul democratic al deschiderii statului faţă de cetăţeni şi angajamentul statului faţă de accesul liber şi egal al cetăţenilor la informaţie. Desigur, există situaţii în care autorităţile intenţionat nu furnizează informaţia necesară: în repetate rânduri se abuzează de Legea privind protecţia datelor cu caracter personal, se împiedică accesul jurnaliştilor la informaţie prin anonimizarea hotărârilor de judecată şi scoaterea opţiunii de căutare după nume a hotărârilor de pe portalul instanţelor de judecată sau se refuză direct oferirea informaţiei de interes public unei organizaţii neguvernamentale, cum a procedat recent Ministerul Finanţelor.
O cale de a obţine informaţia este de a merge în judecată. Aceasta înseamnă o risipă de timp şi bani pentru instituţiile media, iar, deseori, ştirile sau investigaţiile pierd din actualitate până informaţia este primită. Este o risipă şi a banilor publici, pentru toate procesele de judecată, în care, până la urmă, se dă câştig de cauză presei sau cetăţenilor. Chiar şi atunci, informaţia nu este prezentată imediat, nu este în forma necesară sau, uneori, este obţinută cu ajutorul unui executor judecătoresc.
Legislaţia şi practicile privind accesul la informaţie nu mai sunt actuale şi sunt o oportunitate pentru funcţionari să refuze constant dreptul cetăţenilor de a şti:
Sancţiunile sunt mici, nu există regulamente de a monitoriza accesul la informaţie, iar funcţionarii nu sunt instruiţi cum să răspundă la solicitări. Dincolo de lipsa experienţei şi a unei legi îmbunătăţite, se observă tot mai mult şi rea-voinţă din partea instituţiilor guvernamentale, care ascund premeditat informaţia de interes public. Ori o guvernare dedicată valorilor europene, este o guvernare care susţine libertatea presei şi de exprimare, adică, implicit, un acces veritabil şi rapid la informaţii.
În acest sens, nu a fost văzut un angajament public şi o implicare din partea statului de a avea un acces la informaţii profesionist, inclusiv, nediscriminator şi eficient. Există promisiuni de a modifica legislaţia (împreună cu alte legi care se referă la activitatea mass-media), însă după niciunul din cazurile răsunătoare de judecată pe acces la informaţie, nu a existat vreo declaraţie din partea guvernării prin care aceasta s-ar angaja să îmbunătăţească practicile instituţiilor publice şi să uşureze accesul jurnaliştilor, activiştilor şi cetăţenilor la informaţie. În acelaşi timp, refuzurile de a oferi informaţie, însoţite de motivaţii absurde, continuă.
De multe ori, statul, mai ales în democraţiile fragile, poate fi reticent în a oferi informaţie, pentru că, până la urmă, asimetria de informaţie, înseamnă asimetrie de putere: cu cât mai puţină informaţie au cetăţenii şi cu cât mai multe obstacole au pentru a o obţine, cu atât statul gestionează politicile, activităţile şi banii plătitorilor de impozite mai netransparent, fără de răspundere în faţa publicului şi fără a-i implica în proces. Cu atât mai mic riscul să i se vadă metehnele şi să fie taxaţi la alegeri pentru ele.
Fiecare cetăţean al R. Moldova este în drept să ceară informaţie de la instituţiile statului. Un cetăţean poate solicita documente sau informaţii despre cum sunt cheltuiţi banii din impozitele sale de diferite instituţii, pe diferite proiecte, poate să întrebe informaţii despre consultări publice, despre autorizaţii existente sau nu, despre averea demnitarilor, cheltuielile lor de serviciu şi orice care îi afectează viaţa cotidiană, capacitatea de a se implica în procesele decizionale sau simpla curiozitate. Iar dacă statul nu îi răspunde, poate să îl dea în judecată şi, cel mai probabil, o să câştige.
Vlada CIOBANU
Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Transparență, acces la informație și protecția datelor cu caracter personal în Moldova – asigurarea unui echilibru”, finanțat de Ministerul Afacerilor Externe al Finlandei. Opiniile, constatările și concluziile din articol aparțin autorului și nu le reflectă neapărat pe cele ale Ministerului Afacerilor Externe al Finlandei.
