Dacii, fraţi cu slavii?
Vine 2010, chiar dacă 2009 încă nu a plecat. Partidele politice îşi scot, unul câte unul, «trupele» la rampă, pregătindu-se de ofensiva electorală din toamna viitoare, în timp ce Ucraina şi Rusia îşi pun la încercare noile proiecte iredentiste vizavi de Moldova. Cam asta ar fi ceea ce se vede mai bine din 2009 pentru 2010.
Pleacă anul. Sunt peste două mii, trecuţi de la geto-daci încoace, şi alţi peste două mii – de la Hristos şi creştinarea noastră, avem în spate 650 de ani de la descălecarea lui Dragoş (din Ţara Maramureşului) în Moldova, alţi 150 de la crearea statului român modern, 91 de la Marea Unire a Principatelor şi, proaspăt de tot, 19 ani de la ieşirea din prizonieratul sovietic. Capi de triburi, împăraţi, regi şi sultani, ţari ruşi mai vechi şi mai noi, Stalini şi Hitleri, Ribbentropi şi Molotovi, Hruşciovi şi Brejnevi s-au «plimbat», de-a lungul vremii, ca nişte păgâni prin destinele noastre, căutând să ne refacă hotarele şi să ne fure trecutul. Am rezistat, renăscând, de fiecare dată, ca nişte Iisuşi – răniţi, plini de sânge, adunându-ne grămadă eroii, trăindu-ne destinul şi făcându-ne mai departe Istoria.
Două revoluţii. Ambele române
Acum douăzeci de ani, în urma revoluţiei române din 22 Decembrie, la Bucureşti cădea regimul Ceauşescu. România plătea cu sânge despărţirea de comunism, un preţ inegalabil pentru aceeaşi zonă a Europei, în care alte state au putut ieşi din comunism fără nicio împuşcătură. Peste o mie de morţi şi treizeci de mii de răniţi. Deşi nu există nici până azi o explicaţie clară a acestui «preţ», nu-i exclus să se tragă şi din faptul că România postbelică s-a aflat aproape în totalitate (95%) sub influenţă rusească, iar preţurile ruşilor pentru România (ca şi pentru orice areal ne-slav) au fost totdeauna exagerate. Cine a tras, de ce, cine au fost ucigaşii, de unde s-au luat «teroriştii», când vor fi stabiliţi vinovaţii??? – întrebările rămân şi după două decenii încheiate de la «revoluţie».
La douăzeci de ani distanţă, comunismul (ajuns raritate pe glob) cade şi în cea de-a «doua Românie», în Moldova de la est de Prut. Deşi fusese scos iniţial din viaţa politică încă la 1990, ulterior era să ne convingem că comunismul nu cade decât atunci când vrea Moscova. Iar asta înseamnă că Rusia este încă tare pe piaţa politică de la Chişinău. Preţul pentru eliberarea de comunism a fost plătit şi dincoace de Prut, la fel ca şi dincolo, deşi cu mai puţine vieţi şi suferinţe, dar, oricum, cu sânge: trei morţi (Valeriu Boboc, Eugen Ţapu şi Ion Ţâbuleac) şi peste 500 de tineri filtraţi de poliţie şi securitate prin «coridoarele morţii».
Vom şti mai multe despre scenariile şi teroarea dezlănţuită în cazul revoluţiei din 6-7 aprilie de la Chişinău sau tot atâtea câte se cunosc şi despre revoluţia română din 22 decembrie 1989? Contează să ştim? Da, pentru că preţul a fost plătit pentru noul destin al Basarabiei. Deocamdată, însă, comisia parlamentară de anchetă a cerut amânarea raportului cu trei luni. Iar lumea continuă să vorbească la Chişinău despre «mâna Moscovei» în tot ce s-a întâmplat. De altfel, ca şi la Bucureşti.
Slavii «tătăriţi» şi dacii
Ruşii, care nu ne pot scuti de «grija» lor, ne-au «impresionat» în acest an mai mult decât oricând. În primăvară – cu implicarea masivă în scrutinul parlamentar din 5 aprilie, iar după anticipatele din 29 iulie – cu o tăcere absolut nespecifică Kremlinului. «Noi analizăm atent ce se întâmplă în Moldova şi procesele care au loc acolo», atât şi-a permis să declare oficial preşedintele Medvedev la o lună de la căderea regimului Voronin, ca, peste alte două, să se arate deranjat că în R. Moldova se vorbeşte mai mult româneşte decât ruseşte, acuzând Alianţa de la guvernare că pune în pericol „statutul de limbă de comunicare al limbii ruse”. Să aibă cumva Rusia Federală şi o limbă de comunicare pe „interior”, alta decât cea de stat, rusa? Sau poate că Medvedev a încurcat Moldova cu Ucraina? Ori, şi mai rău: ne-a confundat cu cineva din subiecţii federali ai Rusiei? Şi, întrucât nebunia „marilor” este una simptomatică, iată că ne pomenim şi cu declaraţii mai speciale decât cele oficiale. Roman Konopliov, zis expert pentru Transnistria în cadrul Institutului pentru Strategie Naţională din Moscova, propunea recent Kremlinului să susţină proiectul „Basarabia – pământ pentru romi”, făcând aluzie la trecutul nostru daco-roman şi la posibila reunire cu România. Ce să zici? Nu este Konopliov primul rus care spune ceea ce spune în maniera unui «slav» tatarizat sau mongoloizat. Şi nu e singurul gen de aberaţie vizavi de originile noastre. Liga Tineretului Rus din Moldova şi Mişcarea «Ravnopravie» a lui V. Klimenko, asistate de «experţi» de la Moscova (de altfel, ruşii şi ucrainenii sunt singurii care caută să ne regăsească în istorii alternative), au mers mai departe decât Konopliov, anunţând într-o conferinţă la Chişinău că R. Moldova ar fi la origine «pământ slav şi a aparţinut Rusiei Kievene». Mi-amintesc că acum câţiva ani întâlnisem la Odesa pe cineva, zis Berladean-Berladskii, profesor universitar, care avea şi el o teorie a sa, potrivit căreia «moldovenii şi ucrainenii sunt la originea lor acelaşi neam». Adică slavi. Am glumit atunci, zicându-i că mi-e greu să admit că Taras Bulba şi Ştefan cel Mare sunt, la originea lor istorică, fraţi. S-a isterizat. I-am replicat atunci că tradiţiile (şi nu influenţele colaterale, chiar dacă şi există) sunt paşaportul identitar al oricărui neam, iar în cazul nostru «paşapoartele» ne sunt absolut diferite: graiul, portul, onomastica, toponimia, datinile, obiceiurile, bucătăria, melosul şi dansul popular, preferinţele cromatice, caracterul, până şi raţiunea de a fi sunt cu totul altele. Colindele la români, care nu au echivalent în tot spaţiul slav al Rusiei şi Ucrainei (şi în lume), cum să spui că sunt ale aceluiaşi neam? Nu ştiu dacă profesorul crede cumva altfel, mai degrabă caută să creadă altfel, pentru că, într-un final, mi-a aruncat fraza prin care a exprimat totul: «Ucraina trebuie să devină un stat mare». Şi-atunci de ce ne-am mira că Kievul, mai mult decât Moscova, pretinde Chişinăului Transnistria sau, în cel mai rău caz, «transnistrizarea» frontierelor cu R. Moldova?
Comunismul a căzut. La Chişinău, Bucureşti, Kiev, Moscova şi peste tot unde a mai fost. Numai că el nu a însemnat şi căderea «Auschwitz»-ului mintal din gândirea politică a Kievului şi a Moscovei în raport cu lumea, în special cu cea românească.
Petru Grozavu, petru.grozavu.zdg@gmail.com
