Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Cumetrismul ca şansă?

Cumetrismul ca şansă?

Cumetrismul a devenit recent flagelul „favorit” cu care trebuie să luptăm. Ne spun acest lucru asociaţiile de moldoveni de peste hotare, funcţionarii străini, dar şi, nu în ultimul rând, prim-ministrul Iurie Leancă. Şi pe bună dreptate, corupţia şi cumetrismul merg deseori mână în mână, nu doar în sistemul politic, ci şi în sectorul privat sau în învăţământ. Pe de altă parte, accentul pus pe cumetrism schimbă uşor (şi convenabil) focalizarea de pe sectorul public pe familie.

Dacă privim înapoi în istorie, în Europa, dar şi în toată lumea, au existat perioade caracterizate prin dominaţia clanurilor, ultimele, în Occident, fiind cele din Scoţia, dispărute abia în sec. XVIII. La o analiză mai atentă, vedem că ele, clanurile, contrar antipatiei asociate astăzi cuvintelor care desemnează noţiunea dată, pot fi sisteme de guvernare care să concureze cu conceptul unui monopolist central al puterii şi jurisdicţiei, demne de a fi luate în discuţie. Atât Irlanda şi Islanda, cât şi Anglia până la invaziunea normanzilor (dar, de fapt, aproape toate popoarele europene), au avut o justiţie concurenţială şi funcţională.

Popoarele considerate primitive aveau, de regulă, un sistem de drept în care conflictele erau mediate prin instituţiile de familie. În funcţie de apartenenţa adversarilor la o treaptă inferioară sau superioară în ierarhia de rudenie, acestea au devenit instanţa care era acceptată de ambele părţi pentru a stabili dreptatea.

Bruce Benson, în lucrarea „Întreprinderea dreptului”, extrapolează următoarele caracteristici, tipice pentru multe culturi primitive: 1) grija preponderentă pentru drepturile individului şi proprietatea privată, 2) responsabilitatea urmăririi penale de partea victimei, susţinută de societate, 3) proceduri adjudecative standard stabilite din timp, pentru a evita formele violente de rezolvare a conflictelor, 4) tratarea infracţiunilor ca prejudicii materiale, pedeapsa constând în plăţi de restituire, 5) „reforme” legislative, nu impuse de sus, ci de procesul evolutiv al cutumelor şi normelor în curs de dezvoltare.

Contrar intuiţiei noastre, cultivată de sute de ani de teoria politică adversă, de la Platon la „Leviatan”- ul lui Hobbes şi până la misionarii jurisprudenţei statale de azi, un sistem de justiţie bazat pe relaţiile de rudenie nu este în sine o garanţie a anarhiei şi războiului civil. Din contra, costurile agresiunii sunt un motiv puternic pentru majoritatea societăţii de a găsi soluţii paşnice de rezolvare a conflictelor. Exemplele ţărilor din Africa sau Asia aflate într-un război civil permanent demonstrează lupta clanurilor pentru controlul asupra guvernului. Anume analiza făcută sub acest unghi explică situaţia din Somalia. Somalezii sunt un popor cu tradiţii seculare ale unui sistem de guvernare fără o autoritate centrală puternică. După ce în 1991 instituţiile statului modern s-au prăbuşit (odată cu sfârşitul perioadei coloniale), perioadele de pace şi război corelează cu încercările, mai ales din partea comunităţii internaţionale, de a restabili un guvern central. Pacea a domnit atunci când clanurile au pierdut speranţa unui guvern „funcţional”, văzându-se nevoite să găsească aranjamente reciproc avantajoase şi paşnice. Numeroase studii, inclusiv bazate pe datele Băncii Mondiale, arată că Somalia s-a dezvoltat foarte dinamic şi pozitiv, inclusiv în domeniul infrastructurii.

Cu toată distanţa istorică şi culturală dintre exemplele de mai sus, un lucru frapează: dacă în culturile „adevărate” bazate pe clanuri tendinţa era de a expulza elementele criminogene, în democraţiile-şablon de azi pare să fie invers – oamenii cinstiţi şi muncitori pleacă, iar paraziţii rămân (până când nu va mai fi nimic de furat).