Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Cu două economii, moartă de…

Cu două economii, moartă de sărăcie

În R. Moldova nu e bine pentru că avem, în loc de una, două economii:
una de stat, care merge prost, şi alta subterană (tenebră), care înfloreşte.
Prima merge prost pentru că cea de-a doua o duce bine, pe contul celei dintâi.

Preşedintele Nicolae Timofti a ieşit luni la ecran, după 100 de zile de „culinărie prezidenţială”. A fost o premieră. Pentru preşedinte – un „botez televizat în direct”, pentru noi – o nouă ocazie de a-l vedea, auzi şi de a ne „judeca” preşedintele. Faptul că, până a deveni şef de stat, a fost omul care s-a ţinut (aşa precum recunoaşte) departe de politică, îşi mai păstrează amprentele şi s-a făcut resimţit şi în cazul debutului televizat de luni-seară. Altfel nici nu avea cum. Politica nu e o lecţie care se învaţă într-o sută de zile, iar bucătăria prezidenţială – nici atâta. Multora nu le reuşeşte să însuşească acest lucru nici chiar într-o viaţă, deşi unii dintre ei poartă în buzunare carnete de partid încă de la sovietici. Mi-l amintesc, în acest context, pe Vladimir Voronin, care azi e un „as” pe frontul politic (chiar dacă nu-i unde trebuie) şi un mare descurcăreţ în comunicarea cu presa (deşi trişează de cele mai multe ori). Însă, la momentul ceremonial din 2001, când a fost adus la scara Palatului Prezidenţial, deşi avea în spate biografie de partid şi de şef în funcţii-cheie în administraţia sovietică, s-a pierdut ca un copil şi, în loc să urce treptele pe covorul ceremonial, a pornit alături cu el, iar ajuns în Palat a fost de câteva ori bătut tovărăşeşte pe umăr de ex-preşedintele Lucinschi şi încurajat să se ia în mâini, pentru că „toate vin cu timpul”. A avut dreptate Lucinschi, în cazul lui Voronin. Acesta şi-a însuşit pe „10 cu plus” meseria. Dar a făcut-o mai mult pentru el şi pentru ai săi, nu şi pentru „ceilalţi”, mulţii. Azi a ajuns să regrete până şi lucrurile pentru care, la vremea sa, fusese aplaudat de opoziţia de atunci – respingerea Memorandumului Kozak. Ce va fi cu Nicolae Timofti când va trece şi el, ca şi Voronin, de „clasa întâi” şi îşi va lua BAC-ul în politică?

Aşa a fost, aşa rămâne

Discuţiile de luni-seară cu preşedintele s-au focalizat pe două probleme-cheie: banii publici şi corupţia. Subiecte tari. Actuale. Deşi prea puţine, pentru un dialog cu un şef de stat. A zis preşedintele că toate problemele R. Moldova vin de la insuficienţa banilor, iar lipsa de bani – din cauza economiei, care nu poate acoperi toate nevoile bugetare. E adevărat. Dar nu-i mai mult decât o constatare. Despre asta s-a mai spus. Iar lucrurile care rămân doar spuse, nu mai prind, nu mai sunt interesante, nu fac imagine bună şi nici nu au cum să placă celor care aşteaptă lucruri noi de la un preşedinte nou. E ca o pasă sau o lovitură în gol pe un teren de fotbal. Ar fi fost mult mai curios, chiar intrigant, dacă dl preşedinte ar fi spus că, în cele 100 de zile de adaptare, s-a documentat şi a constatat că în R. Moldova nu e bine pentru că avem, în loc de una, două economii: una de stat, care merge prost, şi alta subterană (tenebră), care înfloreşte. Şi că prima merge prost pentru că cea de-a doua o duce bine, pe contul celei dintâi. Altfel de unde am avea (statistica anului 2011) peste 160 de milionari, dacă salariile bugetare cu mare greu ajung de pe o zi pe alta? De unde am avea luxul cartierelor de la periferiile Chişinăului (şi nu doar ale Chişinăului) cu palate etajate, cu hectare de proprietăţi, cu maşini de ultimă generaţie şi cu câini de rasă – întreţinerea zilnică a cărora este de câteva ori mai costisitoare decât a unui copil în grădiniţele de stat – dacă nu am fi avut această „a doua economie”? Deputaţii (90%), ministrii, viceminiştrii, şefii a tot felul de servicii şi restul funcţionărimii de calibru vin în funcţii, de la agrarieni încoace, nu pentru a pune economia naţională pe picioare, ci pentru a-şi aranja sau proteja propriile afaceri şi. Falimentarea întreprinderilor de stat şi privatizarea lor la preţuri derizorii este ecuaţia la care funcţionărimea, de jos şi până sus, ţine mai mult decât la ideea de „dezvoltare naţională” şi chiar la „Tatăl nostru”. Numai în acest an au fost scoase la licitaţie peste 50 de întreprinderi mari de stat. Vedeţi la ce preţuri s-au făcut tranzacţiile, calculaţi diferenţele şi lungiţi-vă (asta e) aşteptarea zilei care nu mai vine. Aşa a fost, aşa rămâne. Concluzia e simplă şi nu ştiu dacă e nouă: bugetul statului este sărac nu din cauză că lucrurile ar sta prost în economia de stat, ci pentru că ele stau prea bine, extraordinar de bine, în cealaltă, a „doua economie”, care este a deputaţilor, miniştrilor, şefilor de servicii, primarilor, „nacialnicilei” din raioane şi sate, dar şi a procurorilor, judecătorilor, ofiţerilor-anticorupţie, poliţiei, SIS-ului, Fiscului etc. Demolaţi, domnule preşedinte, economia tenebră, puneţi tenebrii la răcoare, naţionalizaţi-le averile nemeritate şi atunci vom avea şi bani la buget, şi o economie de stat, de care să nu ne ferim ca de o babă gravidă.

Banul public nu e de pomană

De la intrarea preşedintelui în funcţie, toţi s-au concentrat pe salariile judecătorilor. Le plânge de jale preşedintele, le plânge de jale Consiliul Superior al Magistraturii, au început a plânge, între ei, în poale unul altuia, chiar judecătorii. Jalea e mai mare decât de la seceta acestui an. Ce vor cei cu „plânsul”? Vor salarii mai mari. Foarte mari. Până la 20.000 de lei pe lună (coşul minim de consum fiind de 1500 de lei). De ce vor ceea ce cer? Ca să nu mai facă comerţ cu dosare şi să nu mai vândă sentinţe. Cu alte cuvinte, să fie judecători de-a adevăratelea şi să-şi facă meseria pentru care au fost numiţi în funcţii. Deci, condiţia o pun judecîtorii, nu statul, deşi judecătorii sunt numiţi în funcţie de către stat. Aş fi vrut să mă abţin de la comparaţia la care recurg, dar nu am alte argumente în favoarea statului: mă gândesc, pur şi simplu, ce s-at fi întâmplat cu toată această „şioricărime” pe vremea „odiosului” (Stalin)? Ideea cu „salarii europene” pentru judecători (doar judecători) a scandalizat dacă nu toată, atunci jumătate de Moldovă. Nici preşedintele, ieşit la ecran, nu a putut motiva până la urmă raţionalitatea acestor salarii. Cu 20.000 de lei pentru judecători şi cu 5-6 mii de lei pentru procurori, unde ajungem? Şi ne mişcăm cumva din loc? Până la urmă, problema nu e în mărimea salariuliui – acesta poate fi şi de 20, şi de 30 de mii de lei, problema e că acest salariu trebuie câştigat. Şi frontul de pe care trebuie câştigate aceste salarii sunt economia tenebră, piaţa de arme şi droguri şi corupţia în instituţiile de stat. Citeam zilele trecute pe www.zdg.md, scria cineva că toate relele, inclusiv corupţia, au intrat în R. Moldova pe uşile Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei. Sunt gata judecătorii să deschidă aceste uşi, să intre în luptă cu toată tenebritatea, să reorienteze marile fluxuri de bani spre buget şi să-şi motiveze noile salarii? Mari, aşa precum le vor? Banul public trebuie câştigat, banul public nu are nimic cu pomana.

Petru GROZAVU