Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Copilul–Kalaşnikov

Copilul–Kalaşnikov

Tatiana este elevă în clasa a 5-a. Este eminentă, are doar note de zece în agendă. Dar cel mai bine Tatiana cunoaşte automatul Kalaşnikov. La cei 11 ani ai săi ea a văzut Kalaşnikovuri de vreo 2000 de ori. În drum spre şcoală, ţinând în mâini agenda ei plină cu note de 10, ea trece de două ori pe zi pe lângă şirul de bărbaţi înarmaţi. Tatiana locuieşte la Grigoriopol şi cea mai apropiată şcoală cu predare în limba ei nativă, româna, este la Doroţcaia, unde poate ajunge doar trecând bariera “de pacificare”.

„Ne temem. Mai ales după ce l-au împuşcat pe băiatul cela la Anul Nou. Când ne opresc, ne gândim deodată: “Oare de ce?” Dar după ce ne dau voie să trecem, mergem mai departe”, spune copila.

Tatiana se consideră o norocoasă. Pentru că o are pe bunica. O bunică inteligentă. Care înţelege cât de importantă este şcoala în limba română şi cât de diverse pot fi perspectivele. Bunica se chinuie cu muncile câmpului. Ar ajuta-o şi Tatiana, dar nu are timp. Căci unica şcoală cu predare în limba ei nativă, româna, care îi poate primi, îi primeşte doar după amiază, de la ora 14.00. Până la amiază Tatiana îşi face lecţiile, iar după amiază – aleargă la autocar şi revine spre seară, aproape de amurg, sau după amurg, în funcţie de anotimp.

Bunica Tatianei, mătuşa Eugenia, face totul ca să supravieţuiască împreună cu soţul bolnav şi cu nepoţica silitoare. Anul trecut a obţinut o roadă frumoasă de cartofi şi s-a bucurat că poate îi duce la piaţă la Chişinău şi face un ban, să îi cumpere Tatianei un calculator şi medicamente soţului paralizat. Dar cartofii bătrânei s-au oprit lângă automatele Kalaşnikov. Nu a fost voie mai departe, căci a fost calificată ca marfă de contrabandă. Acum mătuşa Eugenia fierbe în fiecare zi cartofi şi înjură pacificatorii, vămile şi tot felul de impostori.

Fiica mătuşii Eugenia, Natalia, cunoaşte şi ea automatele Kalaşnikov pe de rost. Le-a văzut de câteva mii de ori, căci a învăţat la aceeaşi şcoală unde învaţă acum micuţa Tatiana. Natalia ar vrea să-şi ajute mama şi fiica, să le fie alături, dar nu poate. După ce a absolvit liceul românesc la Doroţcaia, a plecat să muncească la negru la Moscova. Şi-a găsit un loc de muncă într-o brigadă de construcţii. Face “peretirkă” şi văruieşte în alb mii de pereţi în capitala Rusiei. Văruieşte şi se gândeşte la cartofii “arestaţi” pe Nistru, la mormântul lui Vadim Pisari, la fiica ei mică, care merge zilnic printre “pacificatori” la şcoală. A auzit că unii dintre părinţii din Grigoriopol au ajuns la CEDO, cerând dreptul la liberă circulaţie şi la studii în limba română garantat şi la Grigoriopol.

Şi micuţa Tatiana a auzit de dreptul la liberă circulaţie, dar nu ştie exact cum ar arăta viaţa ei cu acest drept garantat. O întreb dacă crede că ar putea merge la şcoală fără să vadă pacificatori înarmaţi. Deşi e eminentă şi are răspuns la toate întrebările din manuale, mă priveşte speriată, căci nu îi plac întrebările fără răspuns, dar nici răspunsurile formale. Tatiana răspunde întotdeauna cu exactitate şi cu sens, la şcoală. “Fără pacificatori? Nu ştiu. Când m-am născut, ei erau aici. De când m-am născut, mulţi spun că ei trebuie să plece, dar nu am văzut asta niciodată.”

Ieri, Tatiana a trecut iar printre pacificatori şi a ajuns la şcoală. La lecţia de limba română a primit iar un zece, căci a povestit cel mai frumos legenda Moldei. De mâine Tatiana intră în vacanţa de Paşti. Timp de o săptămână ea nu va trece prin coridorul cu Kalaşnikov. Vacanţa unui copil român în Transnistria are mai multe sensuri.

Alina Radu, 
alina.radu@zdg.md