Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Copiii nimănui vs finii naşului

Copiii nimănui vs finii naşului

424-edit-radu-fotoChiril Gumenii avea 14 ani în aprilie 2009, atunci când a fost înşfăcat de pe stradă (nu pe 7, ci pe 10 aprilie) şi dus la poliţie. Acolo a înghiţit o porţie mare de tortură. “Mă călcau cu picioarele pe cap. Mă făceau în tot felul, reproşându-mi că am participat la distrugerea Parlamentului”. Copilul Chiril Gumenii nu a fost însoţit de părinţi, nu a avut avocat, nu a fost întrebat dacă îl doare. După ce torţionarii au constatat că minorul se simţea destul de rău, au decis să scape de el. L-au încărcat într-o maşină şi l-au aruncat lângă o şcoală. “După bătaie, am început să mă simt din ce în ce mai rău. Nu-mi mai dădeam seama ce se întâmplă în jur. Când mi-am revenit, eram lângă şcoala în care învăţ”, povestea peste câteva zile acest adolescent reporterului ZdG. Reporterul l-a găsit la spital. L-au cules trecătorii din zonă şi au chemat ambulanţa.

Ziua de 1 iunie 2009, Ziua Copilăriei, în care adolescentul Gumenii, împreună cu toţi copiii din Moldova, ar fi trebuit să celebreze ziua drepturilor pentru o copilărie fericită, deci această zi cu semnificaţii internaţionale l-a găsit prin spitale. Stătuse imobilizat timp de câteva săptămâni în secţia de traumatologie, apoi – a mers la diverse consultaţii, căci poliţiştii, care l-au luat integru din stradă, l-au aruncat înapoi cu fracturi şi răni.

De atunci au trecut 4 ani. Mâine este primul 1 iunie când Chiril Gumenii nu mai este copil, potrivit actelor. A împlinit 18 ani şi este considerat cetăţean matur al R. Moldova. În ultimii 4 ani, fracturile lui Chiril s-au osificat, rănile de pe corp s-au cicatrizat, dar rănile injustiţiei sunt absolut deschise.

După spitalizarea lui Chiril, cazul a ajuns în atenţia presei şi a fost deschis şi un dosar penal împotriva a 2 poliţişti acuzaţi de torturarea acestui minor. Timp de 4 ani a fost supus unor numeroase umilinţe, pierzând proces după proces, atacând decizie după decizie, mergând din instanţă în instanţă. Aşa şi-a consumat ultimii ani de copilărie.

Zilele trecute, Chiril a aflat că ar fi câştigat procesul şi că cei doi poliţişti ar fi fost condamnaţi la 5 ani de detenţie cu executare. Însă presa a scris că cei doi poliţişti au dispărut subit din sala de judecată şi acum nimeni nu îi mai caută. Chiril nu mai crede în copilărie. Nici în justiţie.

Tot zilele acestea, am auzit mai multe istorii despre copiii poliţiştilor, judecătorilor, procurorilor de la Chişinău. Unuia dintre ei tata i-a dăruit la 18 ani o maşină scumpă, altuia – i-a promis să îi cumpere notele la BAC, altuia – să îi cumpere un loc la universitate. Pentru ei tortura statului asupra copiilor e un domeniu inexistent, pentru ei – copilăria continuă şi după 18 ani.

Faza cu judecătorul Oleg Melniciuc e tot din această serie. Mai întâi el a fost acuzat că a judecat copii nevinovaţi în sectoarele de poliţie în aprilie 2009, apoi a fost acuzat că promova copiii judecătorilor la Institutul Naţional de Justiţie, acum este acuzat că este promovat de naşul său în poziţia de preşedinte de judecătorie. Acuzaţiile nu sunt sentinţe. Pentru un judecător acuzaţiile nu sunt demne de luat în considerare. Ceea ce e important şi demn de luat în seamă sunt relaţiile, copiii, naşii şi finii.

Pe acest fundal, deputatul Valeriu Guma este şi el tratat ca un minor în conflict cu legea. Chiar dacă e condamnat de o instanţă europeană şi dat în căutare internaţională de Interpol, Valeriu Guma este tratat ca un adolescent rebel ajuns în conflict cu legea dintr-o eroare juvenilă. Este întâmpinat cu zâmbete îngăduitoare la şedinţele parlamentare, primeşte salariu din bani publici, şi va primi şi pensie de funcţionar public. Mâine e 1 iunie. E ziua copiilor nedreptăţiţi şi a criminalilor legalizaţi.