Congresul cinci. Va fi şi al şaselea?

Diaspora moldovenească a mai trecut printr-un Congres, al cincilea la număr, convocat la Chişinău în zilele de 11—13 octombrie. Reuniunea-2012 a fost un proiect comun al Guvernului şi Organizatiei Internaţionale a Migraţiei. Potrivit comunicatelor de presă, difuzate până la Congres, atribuţiile organizatorice au revenit şi de data asta, conform vechii practici comuniste, Biroului Relaţii Interetnice şi (în premieră) Consiliului Coordonator al Diasporei (?!), proaspăt apărut în prima linie, deşi, documentar, există „de la Tarlev încoace”. Toate au fost bine şi la locul lor: şi mesajul de salut al premierului V. Filat, şi discursul speacherului M. Lupu, şi scrisoarea deschisă adresată Congresului de către preşedintele N. Timofti. Momentele care au survolat starea de spirit în Congres şi au contrariat, deopotrivă, mai multă lume au fost două: provocările lansate în prima şedinţă de lucru a Congresului de către preşedintele Asociaţiei moldovenilor din Ucraina, cu sediul la Odesa, An. Fetescu şi protestele mau multor delegaţi, apărute pe marginea Rezoluţiei Congresului, în şedinţa finală a Reuniunii. Şi într-un caz şi în altul s-a ajuns la replici dure între „părţi” – dar despre asta puţin mai târziu.

„Nu mai vrem să nu fim auziţi…”

În interesul cui a fost acest, al cincilea Congres? Al Puterii? Al Diasporei? Despre primele trei (2004, 2006, 2008), organizate de PCRM-al aflat pe atunci la guvernare, s-a zis că au fost nişte congrese contrafăcute, surogat. Să aduni la Chişinău moldovenii de prin lume, să-i aduci la ei acasă, să-i convoci în congrese în limba rusă şi să le vorbeşti timp de două zile despre patriotismul moldovenesc – asta-i mama ipocriziei. Dar a fost. Dincolo de aparenţa iluzorie a grijii pentru moldovenii din străinătate, comuniştii, de fapt, şi-au căutat, de fiecare dată, de planul lor politic: domesticirea Diasporei, care nici o dată nu le-a fost aliat. Nu le-a mers. Congresul patru, motivat de căderea comuniştilor de la guvernare, a adunat în 2010 la Chişinău cel mai reprezentativ lot al intelectualităţii din Diasporă. Congresul, însă, nu a putut depăşi faza unei reuniuni electorale. Erau în toi anticipatele din 2010 şi Congresul a fost jucat în interes electoral, fiecare partid căutând să fie pentru Diasporă „mireasa” cea mai curtată. Da, ca atmosferă şi cultură a comunicării, a fost altfel decât în primele trei congrese, dar Diaspora a vrut schimbări de situaţie. Până la urmă, mariajul cu AIE a fost acceptat, dar condiţionat. Unu: „până acum nu a avut cine ne auzi, iar de acum încolo nu vrem să nu mai fim auziţi” a fost prima condiţie a delegaţilor. Şi doi: „reforme în Moldova, stat de drept, protecţie socială migranţilor în statele de reşedinţă şi condiţii pentru revenirea acasă”, după care a urmat şi avertismentul: „în caz contrar, refuzăm Congresele”. Au spus. Şi au făcut. Din 100 de invitaţi (30 de state de reşedinţă), la Congresul cinci s-au prezentat puţin peste 70 de delegaţi din 25 de state, deşi Biroul Relaţii Interetnice (PRI) insistă că prezenţa a fost sută la sută. Poate, deşi în sală s-a văzut altceva. De ce nu mai vine lumea la Congres? Cel mai probabil, pentru că Diaspora s-a plictisit şi a obosit de aşteptări. În doi ani de după congresul patru, Chişinăul nu a reuşit, cel puţin, constituirea unei Agenţii pentru relaţia cu Diaspora, votată în Congres şi care a fost, probabil, aşteptarea Nr.1 pentru moldovenii din străinătate.

Doi preşedinţi, două idei

Congresul cinci a scos la mal câteva lucruri curioase – deşi grave, care nu s-au prea profilat sau au rămas neobservate anii trecuţi. În primul rând, e vorba de pierderea relaţiei cu Diaspora Istorică din spaţiul ex-sovietic (Kazahstanul, Caucazul, zona Siberiei şi alte regiuni din Rusia). După primele congrese, în care aceasta nu a putut obţine, elementar, nişte abecedare pentru deschiderea unor şcoli duminicale, dorul de congrese-primblări s-a stins. O recunosc chiar şi cei de la DRI. Păcat. Mare păcat, pentru că lumea acestei Diaspore este una de sacrificiu, „plecată”, în majoritatea ei, cu forţa. Doi: Congresul cinci a scos la lumină o situaţie de confuz existentă de mai mulţi ani în relaţiile cu Diaspora, care, dacă nu era, nu se întâmpla nici scandalul provocat de Fetescu de la Asociaţia moldovenilor din Ucraina. În primul rând, Fetescu, venit dintr-o zonă românească a Ucrainei (Bugeacul Istoric) nu avea cum să fie delegatul unui Congres al Diasporei moldoveneşti. El face parte din familia comunităţilor istorice şi în acest caz, fie că, pe viitor, el şi organizaţia pe care o reprezintă nu mai poate fi invitat în Congres (lucru mai puţin dorit), fie că Congresul Diasporei moldoveneşti îşi revede denumirea şi se constituie într-un Congres al Comunităţilor Externe (ceea ce ar fi mai corect). Că până la urmă, nu analfabetismul istoric şi nici fobiile unui fost secretar sovietic de partid contează pentru Chişinău, ci relaţia cu cea mai mare comunitate externă. Să fie clar: Fetescu e românofob nu din născare, Fetescu e românofob de meserie. Serviciile ucrainene de securitate i-au dat dezlegare „preşedintelui” la afaceri necurate, iar el le „răplăteşte” ca un ienicer sadea. Şi momentul trei: Consiliul Coordonator al Diasporei. Poate că şi îşi are dreptul la existenţă. Dar nici într-un caz în formula în care există. Prea multe semne de întrebare. De aici şi protestele apărute pe margine Rezoluţiei Congresului, pregătită din partea acestui Consiliu şi pentru care „autorii” nu au acceptat nici o recomandare suplimentară venită din sală la momentul citirii ei. „Toate propunerile trebuiau făcute cu o zi înainte” – a fost condiţia, deşi lucrările Congresului au continuat şi a doua zi. Paradoxa. Până şi pe timpul URSS, în congresele PCUS, se admiteau (în mod organizat, ce-i drept) propuneri din sală (era o mimare a democratismului), iar aici, în condiţii de post-comunism, totul şi toate au fost respinse de parcă Rezoluţia ar fi fost un Testament de la Mântuitorul. Delegaţii au plecat intrigaţi de la Congres. Nimeni nu ştie, cine, cînd, în ce condiţii şi pe ce termen alege acest Consiliu, care-i sunt prerogativele, de ce acest Consiliu nu s-a prezentat cu un raport de activitate în Congres, sau, şi mai şi – de ce acest Consiliu Coordonator nu este ales în Congres? Şi dacă-i altfel, atunci a cui interese reprezintă el? Pentru că până la urmă, Rezoluţia Congresului cinci s-a rezumat, cu excepţia a două puncte mai importante – înfiinţarea Biroului pentru relaţia cu Diaspora şi crearea Centrelor de Cultură în străinătate – la lucruri care ţin mai degrabă de interesele membrilor Consiliului decât al Diasporei. Să ceri crearea Consulatelor Onorifice în străinătate (pentru cine oare?) şi includerea reprezentanţilor Diasporei în lista delegaţiilor pentru străinătate şi să uiţi de Acordurile interguvernamentale de protecţie socială pentru migranţi sau de încurajarea migraţiei inverse, e puţin spus neserios.
Preşedintele Nicolae Timofti şi ex-preşedintelşe României, Emil Constantinescu, la o zi după Congres, au reuşit să pună la cale, dintr-o singură întâlnire, două mari strategii pentru relaţia cu străinătatea moldovenească: un Sfat al Personalităţilor de notorietate din toată lumea, originare din R. Moldova şi un For al tinerilor moldoveni care fac carieră în diferite ţări ale lumii pe diferite domenii. Jos pălăria. Rezoluţia a cinci congrese ale Diasporei nu fac nici 5% din preţul acestot două iniţiative. Şi acum îmi dau seama de ce mai mulţi dintre tinerii delegaţi au plecat de la Congres, măcinaţi de gândul că ceea ce se face la Chişinău de 9 ani sunt congrese de modă veche. Da, de modă veche, pentru că Departamentul Relaţii Interetnice nu are cum gîndi strategic relaţiile cu Diaspora. Nu adunare de lume trebuie făcută la Chişinău, ci adunare de idei.

Petru Grozavu