Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Comuniştii dintre "noi" şi România

Comuniştii dintre „noi” şi România

Bulgarii cer să ne revedem relaţiile cu România. Zilele trecute, când Voronin, întărâtat pe soartă, se războia cu „Băsescu-revanşistul”, cerând UE să-l pună la punct, un comunitar bulgar din zona Tighinei telefona, indignat, la „Vocea Basarabiei”, reproşându-le moldovenilor că se lasă prostiţi de comunişti şi, în loc să-l tempereze pe Voronin, îi suflă în fluier.

Se referea omul la ceea ce vedea de câteva seri la rând, la „Moldova-1”, unde lumea, manipulată de „mesagerii” din Dealul Schinoasei, intona solidar „manelele ideologice” ale Postului, tirajate în sprijinul „poziţiei oficiale anti-Bucureşti”. „Bulgarul” înţelegea de ce atacă Voronin România, nu putea înţelege, însă, de ce fac acelaşi lucru „şi moldovenii”. „Noi, bulgarii din Moldova, am avut o mare bucurie când Bulgaria a devenit membru UE, de atunci ne simţim şi noi parte a UE, graţie apartenenţei la ea a Patriei noastre istorice, care a fost şi rămâne în toate aproape de noi”, se destăinuia vorbitorul. „De ce moldovenii nu se bucură şi ei la fel pentru România, de ce se lasă zombaţi, de ce nu sunt în acelaşi spirit şi pas cu ea, de ce, în loc să se bucure şi să fie recunoscători României pentru toate câte le face în sprijinul lor, se lasă prinşi în „undiţa lui Voronin” şi caută să o discrediteze”?, continua cu „de ce”-urile sale „forumistul” „Vocii Basarabiei”. Şi, într-adevăr, de ce?

De ce bulgarii din Moldova îşi pot exprima liber ataşamentul pentru Bulgaria, iar noi pentru România – nu, de ce găgăuzii de mult nu mai fac taină din comuniunea lor istorică cu turcii, iar noi din cea cu românii – da, de ce ruşii de la Chişinău îşi pot permite să declare în voie că Medvedev e şi preşedintele lor, iar ucrainenii să afirme acelaşi lucru în raport cu Iuşcenko? De ce, până şi romii au cultură identitară, adică „mamă şi tată”, iar noi trebuie să ne împăcăm „pe veci” cu ideea etno-mankurtismului sovietic şi cu destinul „copilului din flori”?

Ce-i cu această erezie identitară moldovenească, transferată dintr-o eră a panslavismului agresiv într-un secol şi într-o lume în care analfabetismul, inclusiv politic, nu mai ţine, nu mai prinde şi, ridicol de tot, face impresia unei invalidităţi psiho-identitare?

De unde această aberaţie cu „românii trăiesc în România”, iar „în Moldova trăiesc moldoveni”? De ce a fi moldovean, în accepţia „stepaniuc”-ilor de la Chişinău, e bine, iar a fi român e rău? De ce este „acceptabil” să se vorbească despre frăţia noastră cu ruşii, iar despre cea cu românii – nu? Ce-i asta: ironia sorţii, prostie sau povara vreunui blestem? Adică, cum putem să nu fim fraţi cu cei de peste Prut şi să fim fraţi cu cei de pe Volga sau de pe Enisei, dacă îi avem la origini pe aceiaşi Burebista, Decebal, Traian şi nicidecum pe cneazul Igor? De ce, dacă ştim că Dumnezeu a creat neamurile, iar oamenii statele, să nu acceptăm, ca logică şi firească, soluţia „două state, acelaşi neam” şi să mergem mai departe?

Şi, în genere, de unde acest drept exclusiv de succesiune pentru vechea Moldovă, asumat de Chişinău, în condiţiile în care Moldova Istorică, reunită integral cu Ţara la 1918, este mama statului român modern, cu care avem acelaşi Dumnezeu, aceiaşi străbuni, regi şi eroi, cetăţi şi mănăstiri, aceeaşi Dunăre şi aceiaşi Carpaţi, aceeaşi limbă şi aceeaşi cultură, aceleaşi datini, tradiţii, port.

Avem aceeaşi istorie şi trecut. De ce nu am avea şi acelaşi viitor? Nu pun problema unirii. Pun problema unui viitor, în care să ne putem regăsi, neantagonizaţi, ca neam, fie şi în două state învecinate.

Că „picioarele nu cresc din cap” (din „capul” Chişinăului), ci mai de departe şi de mai multă vreme, este ştiut. Nimic nou. Invenţia este rusească. Iar tradiţia – sovietică. Graţie acestei „tradiţii”, noi ne-am plătit de-a lungul istoriei destinul cu lagăre de concentrare, deportări, prigoană, purificări etnice şi cu zeci de generaţii de dezmoşteniţi care, la rândul lor, ajunşi sau reinstalaţi în funcţii de stat, râvnesc să facă şi ei ceea ce au făcut alţii cu dânşii. Paradoxalul lanţ al slăbiciunilor, sau poate că al uitării de sine? Cât poate ţine el şi până unde?

În anii copilăriei, în satul meu de baştină, aşezat la frontiera pe Dunăre cu România, exista şi, de fapt, mai există şi azi un pichet de grăniceri. Nu ştiu cui îi venise ideea, dar în şcoală fusese înfiinţată o organizaţie tutelată de comandamentul acestui pichet, care se chema „Iunîi drug pogranicinika” (Iu.D.P). Avea şi nişte însemne speciale. Mi-amintesc că una dintre principalele noastre ocupaţii era „vânarea spionilor”, care, evident, într-o zonă ca aceea, nu aveau de unde veni decât dinspre România. În serile şi nopţile marilor sărbători, grupaţi în câteva echipe, ne împrăştiam pe uliţele satului mai dinspre Dunăre în căutarea spionilor. Se întâmpla ca timpul să fie şi mai frumos, dar şi cu ploaie sau lapoviţă. Cu cât era timpul mai anevoios, cu atât eram noi mai agitaţi, pentru că ni se spunea că violarea frontierelor se face, de obicei, pe timp nefast. Plini de glod sau îngheţaţi de-a binelea, reveneam noaptea târziu la pichet, unde eram adăpostiţi şi puşi la culcare. Pentru noi, ceea ce făceam era ceva din aria romanticului greu de descris. Un fel de robinsoniadă. Cât o fi existat acest Iu.D.P nu-mi amintesc, ştiu însă că nimeni din satul meu nu a prins vreodată, până la mine, dar şi după, vreun spion român în stânga Dunării de Jos. Acum îmi dau bine seama că, de fapt, nici nu asta era ţinta organizaţiei. Principalul era să fim obişnuiţi, să ni se educe o anume stare de spirit, evident antiromânească, ca noi, copiii aceluiaşi neam, să ne deprindem de mici să privim peste Dunăre, la ai noştri, cei de dincolo, ca la nişte potenţiali duşmani. Au trecut anii. Mulţi, de atunci. Multe s-au schimbat. Au căzut cortinele de fier pe Prut. Au slăbit şi cele de pe Dunăre. Şi doar la Chişinău războiul anti-România continuă şi azi. Ca pe vremuri.
Cum ieşim din acest cerc vicios? Cum evadăm din această zonă a blasfemiei etno-identitare? Cred că doar prin refuzul nostru, individual sau comun, de a mai fi cobai pentru experimente etno-politice învechite. Şi alături de o Românie care e cu noi. E timpul să ne învăţăm istoria fără Voronin, Stepaniuc ori Stati şi să ne studiem poveştile noastre populare (nu pur şi simplu să le citim), ca pe nişte tratate filosofice. Că avem ce învăţa.

Ca să-i dezveţe pe evrei de păcat şi să-i deprindă cu ideea de popor ales al lui Dumnezeu, Moise i-a purtat prin deşert 40 de ani. Noi, de câţi să mai avem nevoie, ca să nu mai rătăcim în căutarea identităţi noastre şi a Patriei noastre Istorice? Ori vom continua să mergem în urma bulgarilor, ruşilor, ucrainenilor, găgăuzilor, romilor…..???

Petru GROZAVU